Andrei Cornea – Excepția. O încercare de antropologie filozofică (5)

Suntem în Univers, fără îndoială, pe de o parte un fel de „țigani nomazi“, cum scria odată cu o amărăciune aproape „gnostică“ Jacques Monod, alungați la extremitatea lui – nu se știe din ce cauză, pentru care vină (dacă e vreuna) și de către cine. Ne-am ivit pe Pământ, pare-se, din întâmplare, printr-un concurs cu totul improbabil de împrejurări; suntem o minusculă excepție minoritară a unei excepții și mai minoritare de la regula majoritară a infinitei materii inerte, brute, suntem o micuță crevasă de antientropie, născută abia ieri printr-un hazard, fără scop și rost și care urmează să fie deja colmatată mâine. Suntem un dezastru ecologic, un gen singular și infect de „animale denaturate“ (Rousseau), o mână de scandalagii care-și hărțuiesc generosul proprietar – Natura – și murdăresc zilnic imobilul pe care-l ocupă forțat, unde nu sunt decât vremelnici chiriași și defel proprietari, așa cum ei se imaginează cu un neîngrădit orgoliu: unici în Univers prin barbaria lor distructivă față de ei înșiși și de tot restul. Suntem aberația ucigașă, izvorul poluării universale, scursura lumii, eroarea impardonabilă a unui Demiurg ignorant, mutanții periculoși ai vieții, sursa iminentei „a șasea extincții“, urâciunea Planetei. Pe de altă parte însă, prin exercitarea puterii noastre de cunoaștere – fiind noi „un punct în raport cu infinitul, un tot în raport cu neantul“ (Pascal) –, și infinitul, și neantul își regăsesc centrul (Pico della Mirandola), măsura universală (Protagoras), deci întruparea regulii lor, oricât de minoritară cantitativ ar fi aceasta. Descărcăm în întreg scârna, ce-i drept, dar și slava noastră, fiindcă numai prin noi, minuscula lui parte, întregul, căpătând conștiință de sine, se îmbrățișează pe sine cunoscându-se și acționând, descoperindu-și deopotrivă și toată scârna, și toată slava. Excepția care suntem, într-un sens, tot ea e și regula, într-alt sens; trăim, fără îndoială, ca făpturi „de-o zi“ și ca „visul unei umbre“, cum suna versul lui Pindar, dar, oricât de rar, iată-ne uneori și în rolul torței care iluminează o clipă întregul și-i furnizează etalonul măreției. Infime și sordide slugi „toată săptămâna“ și, de fapt, aproape tot timpul minuscul ce-l avem la dispoziție, devenim totuși în câte-o minunată și rară „ziuă a șaptea“ boierii mari ai tuturor lumilor.