Fiecare celulă a închisorii dispune în partea din față de câte o curte pietruită, având șase pași în lungime și patru în lățime. În mijloc există și un canal din fier, destinat evacuării apelor pluviale.
Zidurile înalte ale curții sunt mărginite de o rețea de sârmă ghimpată. O cușcă de oțel o acoperă în partea de sus.
Voi folosi titlul unui roman scris în închisoare de tatăl meu — O bucățică de cer — pentru a descrie ceea ce poți vedea dacă te uiți în sus, însă chiar și această „bucățică“ este divizată de micile pătrate ale cuștii de oțel.
Când sosește primăvara, păsările călătoare pătrund printre gratii și își fac cuib în rețeaua de sârmă ghimpată.
Deținuții care se plimbă în curțile învecinate nu se pot vedea, însă își pot vorbi dacă strigă. Ne recunoaștem după timbrul vocii.
Uneori Selman, tânărul meu coleg de celulă, stă de vorbă cu vecinii noștri, pe care nu‑i cunoaștem.
Subiectul discuțiilor nu are importanță.
Ceea ce are importanță este conștiința faptului că dincolo de pereții celulei mai există oameni cărora le poți semnala propria ta existență.
Pentru noi, lumea se reduce la curțile învecinate până la care pot ajunge glasurile noastre. A striga este o cale de comunicare cu lumea.
Într‑o dimineață de primăvară, Selman stătea de vorbă cu vocea venind din curtea următoare.
— Aici păsările încă nu au început să migreze, a spus Selman.
— Eu mă îngrijesc de un papagal, i‑a răspuns vocea. S‑a născut în închisoare, apoi mama lui a murit, iar eu l‑am crescut.
— Nu ți‑am văzut niciodată papagalul zburând, a spus Selman. Bănuiesc că nu m‑am aflat niciodată în curte la ora potrivită.
— Papagalul meu nu zboară, i‑a răspuns vocea din curtea învecinată. Apoi, cu compasiunea unui tată mâhnit din pricina unui copil, vocea aceea a adăugat:
— Se teme de cer.
AHMET ALTAN
Nu voi mai vedea lumea niciodată
Memoriile unui scriitor întemnițat
Cuvânt-înainte de Philippe Sands
Traducere din engleză de Andrei Covaciu
Colecția „ANANSI. World Literature”, coordinator Bogdan-Alexandru STănescu
Editura Pandora M
