Ultima carte a jazzmanului Johnny Bota,„Nostimade muzicale”, apărută recent la editura Eurostampa, este o improvizație de anecdote, farse și calambururi din lumea rock, blues și a muzicii clasice, depănate de artiști din game majore, predestinată șaisprezecimilor zâmbetelor. Dincolo de aceasta, însă, cartea este un adagio istoric, o colecție de fotograme alb-negru ale corifeilor jazzului românesc ( P. Weiner, E.Gondi, J. Răducanu, B. Kamocsa, P. Hromadka, ș.a.) ale căror evoluții, de-a lungul rețelei „consacrate” – cluburi, săli de concert sau case de cultură – a impulsionat dezvoltarea muzicii naționale.
Impresia creată este cea a schiței de almanah – parcă vedem personajele boemei d’antan alergând după etern pierdutele trenuri accelerate, mai sus pe pagină trupa își așterne cortul într-o cameră a hotelului asediat de tinerii din „zorii romantici” ai Festivalului de la Sibiu, din colțul opus arcușul unui violonist temperamental aterizează în rândul al cincilea, iar solista italiană zboară, propulsată de trampolină, înapoi pe crenelurile decorului, cu fusta peste cap. Miezul „cărții cu prieteni” a maestrului Bota îl ocupă, fără îndoială, bucuria autentică de a cânta, care naște obsesia interpretării și acel entuziasm care, până la urmă, s-a dovedit mai puternic decât penuria și înghețul comunist.„Nostimadele” sunt, prin urmare, o carte necesară despre trecut și, mai ales, una despre tenacitatea urmării unui vis, în timpuri ostile.
