La o primă impresie, „Croitorul de cărți”, cartea doamnei Monica Pillat, apărută de curând la Casa de Editură Baroque Books & Arts, se desfășoară precum aleile unui domeniu nobiliar, printre grădini și lacuri, fântâni arteziene și corpuri elegante de clădire. Privind mai atent, însă, descoperim că imaginea lor, pixelată, este alcătuită, de fapt, dintr-o succesiune de acte dramatice ale unor personaje captive într-o cutie de laptop, a căror reprezentație dă impresia prezentului continuu, husserlian, iluzia unei commedia. Căci tripticul nuvelistic este o remarcabilă „paradă a măștilor” și un joc de lumini.
Din penumbra primei nuvele, intitulată „Deghizări”, răzbate o persistentă aromă de cafea. Este mireasma care alunecă din fotoliul dezabuzatului „croitor de cărți” Claudiu Van, care are ocazia experimentării unui coup de foudre ( Flavia Cus ) și a întâlnirii textului suprem, „imposibil de modificat”, capabil „să își citească” lectorul ( Pe muchia deziluziei ). Relatarea jurnalieră a Flaviei introduce, pe rând, „actorii” cu care formează un triunghi fratern -amoros ( Mihnea Fardopol, Nadia Serin ), dar, mai important, deschide careuri de reflecție asupra raporturilor dintre real și imaginar, problematizează sensul creației literare, analizează tâlcurile lecturii. Ajungem, apoi, într-o vilă albă, ridicată în stil modern italian, unde luăm parte la peripețiile a șapte indivizi care trec probele interviului și ale „fanteziei” în scopul calificării în „jobul” de personaje literare ( „Jurnalul lui Sebastian Onir” ). Tenta este vădit parodică, iar mesajul, anti-mercantil și tehnicile folosite ne trimit către orizontul absurdului, distincțiile „autor-actor”, „autor-personaj” ( E. Goffman ), dramaturgia lui Pirandello ; în lumina filtrată a soarelui- sueño, recunoaștem tăișurile ludicului, ironiei și umorul de limbaj. În final, deschidem ușile bătrânului castel al Rodovanilor ( „Ca și cum” ), ale cărui interioare luxoase sunt readuse la viață prin desenele Marinei Sur –Mara, personaj secundar imigrat din proza anterioară ; melanjul procedeelor confecționează metafora „etern-întoarcerii” temelor și motivelor, a re-ciclării personajelor – astăzi, din păcate, constată rece arhitectul Filip, „prezentul se hrănește din restaurări” ( O îndoială ).
Ceea ce impresionează în mod deosebit în această carte este fragilul echilibru obținut între fraza epurată stilistic, atractivitatea story-ului şi valoarea ideilor ; de mare interes sunt, deopotrivă, intricaţiile literaturii cu teatrul – ca forma ludum. Liniile narative deschid, una câte una, fante spre lumea probabilităților fantasmatice, trape spre tuneluri străbătute de firele electrice ale reflecției, prin care circulă personajele ( Mara, Tanini, ș.a. ) ; pe alocuri, ne opresc sclipiri magice ( „semnele” Miei, trifoiul porte-bonheur al lui Onir, etc.) și tușe detectivistice ( căutarea lui Onir, acuitatea detaliului fizic – R. Chandler, ș.a. ). Planurile textelor se întrețes, alcătuind un fel de Fantezie comună, înconjurată de o aură spectacular – teatrală : din creionul copilului Onir pare să iasă, într-adevăr, lumină ( O promisiune de demult ).
Relația scriitorului cu eroii săi, dezvoltată în a doua nuvelă, îmbracă forma unui joc „de-a v-ați ascunselea” – unul care are puțin de-a face cu hârjoana folclorică sau cu critica politică ( picturile lui D. Hatmanu ) și, mai mult, cu explorarea cognitivă din alegoria argheziană ( „De-a v-ați ascuns” ) și căutarea unui telos, True Self ; este vorba, mai exact, despre un „hide-and-seek” inversat, în care personajele își caută, pirandellian, autorul, văzut ca un Deus absconditus ( Tatonări ) ; căutarea ajunge la final atunci când „cel care se ascunde” își încheie evaluarea „subiecților” din punctul de vedere al imaginației, calitate utilă supraviețuirii în mediul textual ostil.
În „Jurnalul lui Sebastian Onir” Monica Pillat abordează tema Realității narative din „unghiul personajelor” – nuclee vii ale ecosistemului literar, înzestrate cu un metabolism și o istorie personală. Dacă nașterea protagoniștilor are legătură cu apetența către nemurire artistică a unor indivizi reprezentativi ( eroii nuvelei sunt tipuri ), odată intrate în jocul literar, ca „ființe de hârtie” ( R. Barthes ), ele descoperă o Realitate stranie, de-reglată sub aspectul spațiului și timpului ( ex.Marina Sur dispare prin crăpătura care se deschide într-un perete al rulotei – Înapoi ? ), un adevărat Haos concentraționar : „apa este făcută din cuvinte (…) și, de aceea, e cu mult mai primejdioasă decât o mare-adevărată”( Tatonări ).
Ca și cum plutirea în largul textului le-ar afecta esența, personajele suferă metamorfoze de grad ( ex.din personaje secundare devin principale, sau personaje – reflector ) și schimbări de substanță ( devin „din ce în ce mai transparente”, după cum constată, panicat, preotul Valden, în Soția dispărută ). De-a lungul curgerii, ele au ocazia să își descopere natura duală : pe de o parte, impulsul opozitiv în fața sechestrului ontologic ( rutina –C. Van, iubirea – Nadia Serin, captivitatea literară –Mia ), pe de alta, dependența față de autor ( Solmer, La concert ). Pagina literară este, deci, o oglindă bine șlefuită, care reflectă centrul fierbinte, pirandellian, al ființei, ruptura dintre ceea ce pare și ceea ce este : „Dar oare nu-s și eu contradictoriu ?”, se miră redactorul de carte Van, „atoateștiutorul croitor de cărți, pe care bieții autori nu îndrăznesc să-l contrazică, se-nmoaie când apare fata asta” ( Zbucium ). Viața internă conflictuală și notele specifice ale personajelor se răsfrâng, de altfel și în apele oglinzilor exterioare – fie ele atribute fizice, spațiile naturale sau domestice, sau elemente de vestimentație ( ex. În vila de pe stânci ).
Pentru Monica Pillat, actul artistic are greutatea heideggeriană a scoaterii, treptate, din „starea-de-ascundere”( a-letheia ) : „Lectura-i o robie care dezmărginește”, observă C. Van ( Pe muchia deziluziei).„Croitorul de cărți” are, într-adevăr, nevoie de tihnă și „răgazuri pentru decantare”. Citită astfel, îi putem sesiza adierea, ușoară ca o chemare înapoi într-o lume așezată, care nu cunoștea nici panica marketizării, nici beţia vitezei, dar avea adâncime și gust, o undă internă, cu mult mai „reală” decât mașina electronică la care a fost zămislită.
