La Théâtre de la Huchette din Paris au loc și astăzi, fără întrerupere din 1957, reprezentații ale spectacolului Cântăreața cheală, montat de regizorul Nicolas Bataille după piesa ce a consacrat locul privilegiat al lui Eugène Ionesco în teatrul absurdului. De mai bine de 60 de ani, nimic nu a alterat prospețimea celebrei transpuneri regizorale, devenită ea însăși o emblemă ori o piesă dintr-un posibil muzeu viu al teatrului. Rosturile firești ale existenței au dus, în timp, la succedarea câtorva zeci de actori în interpretarea celor cinci personaje ionesciene, fără a se altera însă proiectul regizoral și scenografic inițial. Putem vorbi despre un fenomen unic în istoria teatrului, această artă unde nu permanența, ci efemeritatea și hedonismul înscrise în binecunoscutul adagiu horațian par a guverna actul sublimării estetice. Iată cum, pornind de la Cântăreața cheală, căreia i s-a adăugat între timp și Faust în regia lui Silviu Purcărete, capodopera jucată deja de 11 ani la Sibiu, mi-am pus adesea întrebarea dacă există vreun panaceu teatral miraculos, capabil să distileze tinerețea unui spectacol – a unuia bine făcut – până la cea mai fină picătură de esență.
În același context personal se regăsește musicalul Scripcarul pe acoperiș, intrat în repertoriul Teatrului ,,Regina Maria” din Oradea în septembrie 2011 și jucat până astăzi, dar cu o scurtă perioadă de întrerupere și cu câteva modificări de distribuție. Deloc întâmplător, l-am vizionat la diferite ,,vârste” ale sale, descoperindu-l de fiecare dată tot mai incitant și parcă tot mai bine legat în secvențele dramatice de o intensă pigmentare afectivă. Regia semnată de Korcsmáros György păstrează conceptul inițial și muzica originală compusă de Jerry Bock pentru premiera de la Imperial Theatre de pe Broadway, care a avut loc în 22 septembrie 1964. Despre musicalul anglo-american am mai consemnat o seamă de reflecții și cu alte ocazii. Având o tradiție inaugurată cu mai mult de un secol în urmă, modelul artistic și-a format un public fidel în anumite spații culturale unde fenomenul a luat amploare, îndeosebi pe Broadway, în New York, precum și în cea mai boemă zonă a Londrei, West End. Scenografia și picturile inspirate ale Vioarei Bara, ce reconstituie simbolic viața comunităților evreiești din Rusia țaristă, au o vitalitate impresionistă, descinsă din vena figurativ-cromatică a tablourilor lui Marc Chagall. Cortina însăși devine asemenea unei safety curtain din musicalul londonez, o carte de vizită picturală a spectacolului. Construcția modulară a decorului – șiruri de case adumbrite de supra-perspectiva drumului spre nemărginita câmpie rusească, locul pribegiei forțate – permite reconfigurări ale lumii familiare și, totodată, familiale, din care se deschid planurile spațiale, ofertante din multiple unghiuri ale privirii. Deplina sincronizare dintre sunet și mișcare, exigențele interpretării live (excelentele partituri ivite din loja orchestrei învăluie zonele de trecere dintre scene, explorând invizibile portative de note sufletești), solicitantele ipostaze asumate de către actori, sunt tot atâtea racorduri reușite la tiparul musicalului consacrat. Artiștii interpretează vocal piesele muzicale și dansează, în același timp, mai puțin decât în musicalul anglo-american, dar trebuie să apreciem coregrafia și mișcarea scenică de ansamblu.
Libretul lui Joseph Stein, inspirat de povestirile din volumul Tevye lăptarul de Sholom Aleichem, scriitor rus de limbă idiș, redă o suită de scene de viață din Anatevka anului 1905, o localitate situată în apropierea Kievului, respectiv în zona de rezidență în care fuseseră strămutați evreii așkenazi încă din secolul al XIX-lea. Este o perioadă agitată, blurată de amăgitoare oaze de acalmie. Pentru o necesară contextualizare istorică, extra-teatrală, să ne amintim doar de pogromul de la Chișinău din 6-7 aprilie 1903, oraș bântuit de umbra prigoanelor care hașurau în sânge fostul Imperiu Țarist. Pe acest fundal decupat dintr-o neliniștitoare realitate a epocii, mesajul teatrului percutează spre resorturile intime și nemărturisite ale supraviețuirii străvechilor tradiții ce definesc comunitățile evreiești din estul Europei. Chiar din scena muzicală a prologului, tradițiile erup din energia interpretativă a corului aflat în dialog cu lăptarul Tevye, personaj construit într-o manieră complexă de actorul Richard Balint, cu interludii solistice remarcabile. ,,Avem tradiții”, ,,avem și noi mitologiile noastre”, conchid personajele, trecând apoi la o grabnică reperare a câtorva dintre acestea, precum nelipsita pețitoare (Elvira Rîmbu) și respectatul rabin (Emil Sauciuc). Noi și ,,cercul nostru strâmt” – comunitatea cu personajele ei – se definește în opoziție cu outsiderii, rușii, cu care conviețuiesc, de altfel, într-o relativă și cam firavă armonie. Nenumite, se înfiripă treptat adevăratele mituri vii, ritualurile cu rolul lor de liant al segmentelor de viață: cina, rugăciunea de seară, la care participă întregul sat ca o inimă ce vibrează la unison, și nunta, un eveniment ce scoate din amorțire existența monotonă de zi cu zi. Dacă în scena rugăciunii flăcările lumânărilor aruncă discrete ocheade spre acoperișul învăluit în clar-obscurul enigmatic, creând un peisaj suprarealist cu reverberații onirice, nunta mustește de o puternică veridicitate, căci nu există cununie fără puțină agitație, motivată sau doar simulată.
O mare parte din scene încântă privirea prin prezența și grația feminității. Soția lăptarului, Golde, interpretată de Ioana Dragoș Gajdu, surprinde printr-o polifonie a contrastelor, când cumpănită și cu tensiunea concentrată în voce și privire, când vulcanică, excedată, provocând efecte comice. Cele cinci fiice, toate cu gândul la măritiș, nu par cu nimic diferite față de fetele dintotdeauna, nutrind aceleași vise, aceleași speranțe în apariția unui Făt-Frumos: Tzeitel (Angela Tanko), Hodel (Adela Lazăr), Hava (Georgia Căprărin), Shprintze (Anca Sigmirean), Bielke (Carina Bunea). Pețitoarea Yente pregătește câte un soț pentru fiecare, însă pretendenții care apar, rând pe rând, sunt mereu alții decât cei aleși în numele tradițiilor, semn că mica lor lume se modelează de acum după alte doruri și impulsuri interioare: croitorul Motel (Pavel Sârghi), revoluționarul Percik, cel cu mintea înțesată de idei socialiste (Răzvan Vicoveanu), rusul Fyedka (Ciprian Ciuciu). De altfel, Percik e cel ce observă că ,,tradițiile se schimbă” și îndeamnă cu nonșalanță la încălcarea lor. Cum nu se pricepe prea bine la subtilitățile pețitului, ca orice novice care abia începe să-și așeze fetele pe calea măritișului, lăptarul Tevye i-o promite pe Tzeitel bogatului, dar mai vârstnicului măcelar (Daniel Vulcu), pentru ca apoi, mișcat de elanurile iubirii tinerești dintre fată și timidul croitor, sărac, dar tânăr, să consimtă la căsătoria ei cu cel din urmă, încălcându-și cuvântul dat. Regizorul prelucrează cu finețe arta contrapunctului, fiecare secvență a încremenirii temporale fiind dublată de reflecțiile tatălui, mai mult sau mai puțin profunde, de balansul între avantaje și dezavantaje, dezvăluind un soi de pragmatism instinctual, dar deloc lipsit de empatie și calde volute sufletești. Până și Tevye simte pulsul noii lumi, puse în mișcare de iubire și nu de un materialism rigid și dezumanizant: ,,E o lume nouă. Iubire…” Le dă binecuvântarea fiicelor mai mari, chiar și atunci când Hodel pleacă în Siberia după logodnicul surghiunit pentru ideile sale politice (e de remarcat emoționanta scenă a plecării fetei din gara Anatevka) sau când Hava înfruntă tradiția și interdicțiile religioase, căsătorindu-se cu un rus creștin.
Avatarurile conviețuirii cotidiene se răsfiră cu sinuozități oarecum previzibile. Alte personaje bine conturate de actorii care le însuflețesc (Alexandru Vlad și George Voinese) aduc vești înspăimântătoare despre izgonirea evreilor din satele și târgurile de provincie învecinate, ca urmare a unui ordin al țarului. Nu toate întâlnirile dezvăluie intenții pacifiste. În secvența din fața cârciumii regizorul acoperă fiecare unghi vizual, umple scena de mișcare, antrenând micile obiceiuri de care se bucură deopotrivă evreii și mujicii. Dansul și muzica din repertoriile ambelor comunități au încă magia unor limbaje universale și deschid un dialog al tradițiilor, finalizat într-un superb și viril cazacioc colectiv. Contrapunctic, haosul semănat de rușii sălbatici și violenți în mijlocul nunții tradiționale evreiești întrerupe ritmul natural al existenței și sădește presentimente sumbre. Plecarea în pribegie, după rostirea ineluctabilului ordin de părăsire a satului, se prelungește ușor lacrimogen, fără a aluneca însă într-o inutilă melodramă. O salvează răsfrângerile cromatice de crepuscul, metafora vizuală a drumului și a scripcarului pe acoperiș, aflat într-un echilibru precar precum al lumii înseși, care se îndreaptă spre inomabile catastrofe ale istoriei.
Nu-mi dau seama în ce măsură maturizarea spectacolului (sau a artiștilor?) a contribuit la stilizarea, în timp, a reprezentațiilor sale. Îmi vine însă în minte un pasaj din Mahabharata, evocat subtil de Andrei Șerban într-unul din capitolele Cărții Atelierelor, în siajul unei idei asemănătoare: ,,Zilnic moartea ne bate la ușă, dar noi continuăm să trăim ca și cum am fi nemuritori.”
Teatrul ,,Regina Maria” Oradea
Scripcarul pe acoperiș de Joseph Stein, după povestirile lui Sholom Alecheim
Traducerea: Antoaneta Ralian
Regia artistică: Korcsmáros György
Decoruri: Vioara Bara
Costume: Amalia Judea
Coregrafia: András Loránt
Distribuția: Richard Balint, Ioana Dragoş Gajdo, Angela Tanko, Adela Lazăr, Georgia Căprărin, Anca Sigmirean, Carina Bunea, Elvira Rîmbu, Daniel Vulcu, Pavel Sîrghi, Răzvan Vicoveanu, Ciprian Ciuciu, Sorin Ionescu, George Voinese, Alexandru Rusu, Andrei Fazecaş, Florian Silaghi, Emil Sauciuc, Gabriela Codrea, Corina Cernea, Andrian Locovei, Mirela Niţă-Lupu, Igor Lungu, Zentania Lupșe, Anda Tămăşanu, Denisa Vlad, Lucia Rogoz, Andrada Ciocan, Ecaterina Hannel, Georgeta Fazecaş, Amalia Dan, Mariana Negrean, Daliana Negrean, Roxana Selegean, Eugen Neag, Florin Adameţ, Dumitru Cora, Vasile Mircea Dărăban, Ciprian Dinicu, Cosmin Cioara, Cristian Seghedi, Daniel Sandro, Liviu Moldovan, George Ștreng, Nicolae Segărceanu, Ciutak Miklos, Radu Sfăt.
Orchestra: Ári Nagy Sándor (dirijor), Nicolae Levi, Ion Pîntea, Marian Boboia, Ilie Pop, Iosif Vasile Trendler, Andrei Seidler, Florian Chelu, Petru Boroș.
Photo credit: Sebi Tonț – Defoto Studio
Notă. Articol publicat în Revista de cultură Familia, seria V, anul 55 (155), nr. 4 (641), aprilie 2019
