Locul: Grădina Botanica din Bucureşti;Timpul: Sfârşitul primăverii 2016.
Sunt coordonatele spaţio-temporale care mi-au deschis drumul spre pictorul Ştefan Câlţia. Acolo şi atunci s-a lansat albumul „Grădini pentru Dinu Pillat”, o apariţie de excepţie, editat de Fundaţa AnnArt şi Galeria Posibilă, care încununează expoziţia găzduită de Galeria AnnArt cu seria grădinilor pentru Dinu Pillat făurite de Ştefan Câlţia, prezent la eveniment.
Părul şi barba albe, ochii albaştri, îmbrăcat în alb, pictorul părea coborât dintr-o frescă. Prezenţa sa înnobila locul prin linişte, aşa încât să intri cu tihnă sufletească în grădinile special dăruite lui Dinu Pillat.
Când i-am cerut un autograf, l-am rugat să-mi acorde un interviu, acceptat cu bunăvoinţă. I-am propus ca punct de întâlnire satul Şona de lângă Făgăraş, locul de obârşie şi unde ştiam că pictorul prin înfăptuirile sale a creat un univers plin de armonie şi echilibru. Satul cu case vechi din piatră stă învăluit într-un abur de poveste, cu uriaşi care au înălţat pe câmp şapte piramide, din depărtare bizare apariţii, cărora localnicii le spun „gruieţe”.
Într-un răstimp de câteva ore, am intrat într-o lume ale cărei istorii mai vechi sau mai noi spuse de Ştefan Câlţia sunt pline de înţelepciune şi farmec. Am discutat detaşaţi, domol, ca doi oameni care parcă reînnoadă acum alte întâlniri, am aflat întâmplări despre tradiţii, „puse la vedere” prin diferite proiecte, ne-am preumblat pe uliţele satului, ne-am oprit în faţa unor case bătrâne ce ne priveau cuminţi, am mângâiat obiecte specifice gospodăriei ţărăneşti din partea locului aflate într-o expoziţie. Într-un cuvânt, am cunoscut o lume bine orânduită, în care nimic nu-i pus la întâmplare.
Clocotitor de inventivitate şi generozitate, având sentimentul pământului, „acest om bun” este legat prin toate firele de satul său şi de frumuseţea locului.
Eram atentă şi uimită la felul cum, fără nimic spectaculos, din contră cât se poate de firesc, trăieşte trecutul pe care prin „isprăvile” sale îl înnoadă temeinic cu prezentul, la vorba doldora de miez pentru fiecare om întâlnit pe drum, la atâtea gesturi şi vorbe care mi-au fost oferite momente pline de densitate. Toate adunate iluminează dintr-un alt unghi personalitatea unui mare pictor, dublat de un mare om, Ştefan Câlţia.
Pentru a aduce mărturie, la tot ce am văzut şi auzit, iată un alt fel de Addenda.
Asociaţia sătească „Şona noastră”. La iniţiativa pictorului Ştefan Câlţia s-a înfiinţat în satul Şona această Asociaţie al cărei scop este salvarea tradiţiilor şi valorilor satului, prin care se conturează identitatea locului şi implicarea tinerilor în viaţa comunităţii. „Galeria Posibilă” din Bucureşti condusă de Matei Câlţia susţine de mai bine de patru ani proiectele. Prin ziarul sătesc „Şona noastră” un fel de mâna dreaptă a Asociaţiei, sunt promovate evenimente petrecute în sat, articolele fiind semnate atât de invitaţi, cât şi de localnici.
„Loc. Şcoala de privit acasă”, proiect iniţiat de Galeria Posibilă împreună cu pictorul Ştefan Câlţia şi are ca scop educaţia culturală şi responsabilizarea membrilor comunităţii, în special a copiilor.
Steluţa Suciu: Vă plac poveştile domnule Ştefan Câlţia?
Ştefan Câlţia: Bineînţeles. Chiar viaţa noastră este o frumoasă poveste… cu zmei… cu zâne… cu ceruri frumoase… cu furtuni.
S.S.: Satul Şona este un loc învăluit în legende, care inspiră şi însufleţeşte imaginaţia.
Ş.C: Eu aparţin acestei lumi, mă scald în această lume şi o port cu mine. Este o lume, dacă vreţi, şi a moralităţii în sensul de a dura, de a face ceva practic, de a rămâne după tine o urmă.
S.S.: Vă propun să transformăm acest dialog într-o poveste despre case, oameni şi grădini. Dumneavoastră sunteţi narator-personaj, eu având rol de personaj din umbră care vă stârneşte vorba. Din privirea blândă înţeleg că putem intra în acest joc. Ne aflăm în faţa unei case albastre pe al cărei zid, deasupra porţii, stă încrestat anul 1880.
Ş.C: Casa este proprietatea fiului meu Matei care conduce Galeria Posibilă, o galerie de artă din Bucureşti. În urma unor necesităţi, galeria avea nevoie de un spaţiu unde să fie depozitate lucrările. Eu l-am atras în zona satului nostru şi am cumpărat această casă, aflată într-o fază avasată de degradare. Cum intenţia noastră era să-i preschimbăm destinaţia – pentru că aici va funcţiona, pe de o parte Galeria Posibilă, iar pe de altă parte, va fi şi sediul Fundaţiei Ştefan Câlţia – trebuia restaurată. Proiectul a fost întocmit de soţia mea, arhitect Livia Câlţia. S-a păstrat structura vechii gospodării cu volumul caselor specifice zonei, protejând scara, uşile, podeaua de lemn. Casa a fost curăţată până la piatră. În acest sat, ca în multe din sudul Transilvaniei, erau folosite materiale la îndemâna ţăranilor. În primul rând piatra. În mod normal ei o tencuiau. Noi am lăsat-o netencuită, deoarece zidăria este atât de frumoasă încât am vrut să se vadă. Ne-am propus ca obiectiv, atât păstrarea tradiţiei, cât şi a zonelor naturale. Şura era şi ea degradată. La unul din stâlpi am găsit o piatră cu data 1880, când s-a ridicat casa. Am înscris-o pe zidul de la stradă. În şură se va amenaja un spaţiu-depozit de artă, făcut după toate normele. Cred că va fi primul de acest gen din ţară, aflat într-un sat. În vechiul grajd sunt amenajate patru spaţii de locuit. Organizând evenimente, participanţii vor găsi un loc civilizat de odihnă, nicidecum cu regim de pensiune. Am dorit să subliniez acest lucru. În altă ordine de idei, fiind vorba de o categorie poate mai specială de participanţi, ideal ar fi să găsească un spaţiu cald, liniştit, cultural, unde să mănânce şi să doarmă. Încerc să îndepărtez ideea de pensiune gălăgioasă. Sătenii pot oferi aceste condiţii. În felul acesta şi ei vor avea un beneficiu. Iată vechea bucătărie. Soba din perete este tipică pentru această zonă. Casele săteşti erau foarte bine puse la punct sub raport funcţional. Pe sobă se afla un ceaun mare cu apă, în permanenţă caldă, deoarece zilnic se făcea focul. După cum se vede ţăranii erau civilizaţi şi atenţi la igienă. Să vă arăt fânarul care va deveni spaţiul expoziţional. Am păstrat lemnăria veche pe care am integrat-o în construcţie. Vă deschid uşa „camerei de dedesubt”. Aici stăteau de obicei bătrânii. Vara era răcoare, iarna uşor de încălzit. Am s-o fac aşa cum era odinioară: o plită, un pat şi războiul de ţesut.
S.S.: Această lucrare în care aţi investit efort şi mult suflet o văd ca o întoarcere pe urmele copilăriei, o cărare plină de zgomote de altădată.
Ş.C.: Exact. În privinţa efortului totul este construit, în multe cazuri de la zero. Lucru complicat şi foarte scump. Probabil vreţi să mă întrebaţi de finanţare.
S.S.: Era o întrebare complementară.
Ş.C.: Finanţarea este a mea, resursele personale. Din această cauză se lucrează mai încet în raport cu câţi bani avem la dispoziţie, de cât adunăm într-un an. În schimb sunt recunoscător soţiei care şi-a format o echipă de profesionişti înţelegători faţă de posibilităţile noastre materiale.
Fierăria lui Lazăr
S.S.: Să ne imaginăm o hartă a satului Şona şi să fixaţi alte case care deja se află „înlăuntrul” dumneavoastră. Dincolo de porţi, zidurile mustesc de poveşti pe care vă rog să le istorisiţi.
Ş.C.: Împreună facem câţiva paşi şi ajungem la „Fierăria lui Lazăr”. Ne întâmpină cu porţile larg deschise. Tot ce vedeţi a fost făcut de voluntari, fără niciun fel de finanţare. Subliniez acest lucru. Aici a fost odată măcelăria satului. Acum am gândit acest spaţiu ca un loc de aducere-aminte şi de reactivare a unui meşteşug străvechi: fierăria. Am amenajat într-un compartiment o expoziţie de ceramică, ulcioare din diferite zone ale ţării, exponatele făcând parte din colecţia mea. Asociaţia sătească „Şona noastră” împreună cu Galeria Posibilă a iniţiat acest proiect dedicat comunităţii din satul Şona, centrat pe Fierăria lui Lazăr, văzut nu numai ca un atelier de fierărie, ci un loc în care se protejează patrimoniul cultural local. Anul acesta am avut un musafir invitat de Galeria Posibilă. Este vorba de fierarul francez Fabien Monestier. El face parte din rândul companionilor, asociaţie cu rădăcini în Evul Mediu, guvernată de principii precum onestitatea, disciplina, curajul, seriozitatea şi al cărei scop este transmiterea unor meserii străvechi. La Şona, le-a oferit copiilor prin proiectul „Loc. Şcoala de privit acasă” demonstraţie de fierărit pentru pătrunderea tainelor acestei străvechi meserii. În atelier, după cum vedeţi am expus câteva lucrări. La sugestia fiului meu am realizat desene reproduse printr-o tehnică specială, serigrafie, într-o serie mică de 50 de exemplare, aflate la Galeria Posibilă din Bucureşti. Sunt puse în vânzare şi toţi banii rezultaţi intră în visteria Asociaţiei. La intrare am aşezat o fotografie, bineînţeles mărită, pe care vă rog s-o priviţi. Mi-a fost oferită de un sătean. Datată 12 decembrie 1915, ea reprezintă inaugurarea, într-un oraş american, a halei Societăţii Albina. Cei cu eşarfă tricoloră sunt români, ceilalţi sunt invitaţii italieni. După cum se ştie în zona Făgăraşului a existat o emigraţie teribilă în America. Fotografia vorbeşte despre aşa ceva. Nu departe de aici se află o casă veche, o fostă moară, acum părăginită. Dorim s-o refacem, având în vedere valoarea etnografică. Şi cum ambianţa ne permite vom amenaja un muzeu al fotografiilor vechi din sat, mai ales al emigraţiei. Iată am marcat pe harta imaginară o altă casă…
S.S.: Iau în serios rolul de personaj din umbră care vă stârneşte firea de povestitor. Lazăr care a dat şi numele fierăriei a fost cumva propietarul casei?
Ş.C.: Nicidecum. Eu am dat acest nume. Lazăr a murit şi a fost înviat de Iisus. Şi Şona a murit. Asociaţia noastră are menirea să reînvie satul. Acum vă invit la casa părintească. Vom avea prilejul să fixăm un alt fanion pe hartă.
S.S.: Am surpriza să descopăr o grădină care se despleteşte în pantă şi îmbrăţişează casa părintească. În vârf răsare o căsuţă albastră ca de poveste.
Ş.C.: Căsuţa modestă, o tindă şi o cameră, construită din bârne, pentru că lemnul era la îndemână. Datează cam de la 1888 şi era a străbunicii. Simplu. Am mutat-o aici în grădină.
S.S.: Două dintre casele despre care am vorbit sunt zugrăvite în albastru. Există vreo legătură cu istoria locului?
Ş.C.: S-o luăm mai de departe. Sunt teorii care spun că în perioada medievală stratificarea socială se făcea şi prin elemente de vestimentaţie. Şi în coloritul caselor există această stratificare. Casele nobiliare şi marile construcţii din Transilvania, ca în tot Imperiul Habsburgic, vorbesc ca arhitectură, erau făcute în bună parte de italieni care aduc culori specifice – ocru, roz… Asta pentru zona urbană. Pentru zona rurală, rămân două culori: alb şi albastru. Personal cred în gustul estetic al ţăranului. Albul şi albastrul se armonizează cu spaţiul verde, adică vegetaţia, chiar dacă aceasta dispare toamna. Mai intervine şi experienţa de viaţă a săteanului. Albastrul, culoare rece, respinge insectele.
S.S.: Întrebările pregătite pentru acest dialog au mai mult o formă discontinuă, decât una liniară. Cu tot acest balans, ele încearcă să ducă răspunsurile dumneavoastră spre acelaşi punct în care credinţa şi iubirea sălăşluiesc în fiecare lucru făcut cu evlavie. Cuvântul prin care sunt exprimate gândurile şi harul picturii nu pot duce la împlinire, dacă nu este urmat de faptă. Dumneavoastră iubiţi mult înfăptuirea. Aduc în discuţie albumul „Grădini pentru Dinu Pillat” cu texte semnate de H.R. Patapievici, Monica Pillat şi bineînţeles dumneavostră. Nu l-aţi cunoscut pe Dinu Pillat. În schimb i-aţi dedicat o expoziţie şi un album. Ce v-a impresionat mai mult omul sau scriitorul Dinu Pillat?
Ş.C.: Omul. Dinu Pillat, un fin intelectual, este emblematic pentru o întreagă generaţie. Să spun şi eu că „fusese unul dintre cei mai drepţi oameni pe care i-a produs cultura română”. Am reţinut această caracterizare pe care i-a făcut-o H.R. Patapievici în albumul amintit.
Simt o dragoste teribilă pentru acest om care vrea să păzească lumea
S.S.: Încarcerarea pentru Dinu Pillat a fost o experienţă prin care l-a descoperit pe Dumnezeu.
Ş.C.: El nu l-a descoperit pe Dumnezeu în închisoare. A intrat cu Dumnezeu în carceră şi rămâne nu doar cu el, ci cu toată lumea, în adevăratul sens al cuvântului. M-a impresionat acest om.
S.S.: Cum aţi ajuns la grădini pentru Dinu Pillat?
Ş.C.: Toată expoziţia a pornit de la gestul soţiei mele de a-mi oferi spre lectură un volum din poeziile lui Rilke traduse de Dinu Pillat. Din prefaţa semnată de Ileana Mălăncioiu am aflat că, după ieşirea din detenţie în 1964, dorea „să devină paznic într-o grădină publică”. Pentru el grădina era lumea noastră, pe care dorea s-o păzească. Simt o dragoste teribilă pentru acest om care vrea să păzească lumea. Ceva formidabil! M-am gândit să-i fac un dar. Într-o zi am început să pictez. Atunci m-am întrebat: de ce să-l duc pe Dinu Pillat numai pe o cărare? De ce să nu-l duc pe o cărare care se desparte în altele şi apoi într-o grădină care se adună într-un centru … la grădina care se răspândeşte… la apa care curge.
S.S.: O explicaţie pentru folosirea pluralului „grădini”.
Ş.C.: Marea grădină este făcută din grădini.
S.S.: Dintre toate simbolurile încorporate în cuvânt, v-aţi gândit la Grădina Eden?
Ş.C.: Da şi nu. Răspunsul vi-l ofer printr-o povestioară. Era în anul ’50. Sunt trimis de mama în sat să aduc câteva ouă să tulbure ciorba. Drum mai lung, dar cu clipe de răgaz, mai ales că mă întâlneam cu alţi copii. Vorba era „hai să mergem în grădina noastră”. Grădinile nu mai aveau hotare. Aici „pe Turn” cum spuneam unui anumit loc, ne aşezam în iarbă şi grădina noastră devenea tot ce era în jur: Valea Oltului, munţii, iarba… Acel loc a rămas pentru mine Grădina Eden. Am vrut să-l aduc pe Dinu Pillat aici, în această grădină. După o călătorie în Italia, mi-am zis: de ce să nu se ducă şi într-o grădină din Toscana? Avem ceva peste ochi, peste suflet. Dacă am decoji acel ceva ne-am da seama că noi trăim într-o grădină superbă, de fapt Raiul. Marea Grădină a Edenului este întreg Pământul. Vreau să rămân în această grădină, plin de credinţă.
S.S.: În ce măsură poezia lui Rilke v-a declanşat gândul de a reinterpreta motivul grădinii, dăruită lui Dinu Pillat?
Ş.C.: La început am răsfoit volumul şi am citit o poezie la întâmplare. M-a captat. Aşa am trecut la alta, apoi la alta, am ajuns la prefaţă din care am aflat detalii despre Dinu Pillat, despre traducere, despre felul cum a apărut cartea. Deja aveam o stare, eram cuprins de aburul poeziei lui Rilke. Când îl regăsesc pe Dinu Pillat într-o grădină, ştiu că de fapt este starea dată de poezie.
S.S.: Vă raportaţi la grădina deschisă spre ceilalţi sau la cea împrejmuită?
Ş.C.: Grădina îngrădită nu este una în care te închizi şi nu se poate intra. Indică o grădină aleasă. Nu poţi trece gardul dacă nu te-ai curăţat. Poate nu i-aş spune gard, e prea restrictiv, ci împrejmuire. Îţi arată că e un loc cu ceva special, este însemnat. Când la o răscruce de drum sau pe un deal găseşti o troiţă, ea marchează un loc aparte. Eu spun că acolo este un punct unde te întâlneşti cu toţi cei care au trecut şi s-au oprit lângă semnul legat de Dumnezeu. Este o întâlnire specială. Am o poveste în acest sens.
S.S.: Sunt convinsă că nu-i lipseşte tâlcul.
Ş.C.: Urcam aici pe deal alături de un bătrân. Eu fiind cam obosit, neexersat cu drumul, îl rog să ne odihnim. Ce îmi spune: „Nu poţi să mai mergi ca să ne oprim într-un loc frumos?” N-am mers mult şi am ajuns la crucea lui Becheş. În faţă toată Ţara Oltului, o privelişte minunată. M-am uitat la bătrânul acesta. Practic un nimeni, un om dintr-un sat, dar care ştia ce înseamnă un loc sfânt. La adevăratul ţăran, cel cunoscut în copilăria mea, simplitatea era un mod frumos de a se purta şi a trăi.
S.S.: Să-l considerăm chiar blazon.
Ş.C.: Ţăranul avea o complexitate extraordinară. El observa lucrurile, le înţelegea faţa ascunsă…, citea Biblia şi Psalmii. Când citeşti în fiecare zi unul dintre cele mai frumoase poeme ale lumii, nu poţi să nu-ţi modelezi vorba.
S.S.: În „grădinile lui Dinu Pillat” apare „dâra de lumină”. Ca simplu privitor o interpretez ca o cale prin care mă apropii de Dumnezeu.
Ş.C.: Ea simbolizează mai mult decât o cale. Este un drum spre care duce o cale.
S.S.: În fiecare etapă a vieţii drumurile capătă alte valenţe.
Ş.C.: Este un singur drum pe care ai libertatea să ţi-l alegi. Voia dumnezeiască te lasă să-ţi hotărăşti drumul. Nu este libertate mai mare decât a unui creştin.
S.S.: Pornind la drum, ducem cu noi nişte aşteptări. Care au fost aşteptările dumneavoastră?
Ş.C.: N-au fost diferenţe mari în aşteptări de la o etapă la alta a vieţii. De când eram mic am construit aceste „etape” foarte serios şi nu prea le-am îmbunătăţit pe parcurs. În fondul nedescris pe care ţi-l dă Dumnezeu, în aşteptările pe care ar trebui să le ai, apar modele. Ele pot să limpezească aşteptările. Modelele sunt în permanenţă lângă noi. Eu le-am avut: tata, mama, bunica paternă, profesorii de la Timişoara… apoi soţia. E foarte interesant că modelele din copilărie sunt de urmat. Cele de mai târziu sunt nişte atenţionări. Nu neapărat că vrei să fii ca acela, dar el îţi atrage atenţia şi îţi spune: „ai grijă!”. Modelele de maturitate se pot încadra în tipul acesta de „ai grijă”. De ce ele constituie modele? Pentru că îl asculţi pe cel care îl consideri model.
S.S.: Vă mulţumesc pentru acest dialog în care cuvântul a devenit roditor prin faptele dumneavoastră dătătoare de iubire faţă de semeni şi, în egală măsură, făuritor de speranţă că vom învăţa să păzim „grădina” ce ni s-a dat.
interviu aparut in revista Astra, Serie Noua, anul VII (XLX), nr. 3-4 (347-348) 2016.
