Lucian Boia, ”Un joc fără reguli.Despre imprevizibilitatea istoriei” (5)

Să reţinem (sau, mai bine, să nu le reţinem) vorbele lui Hegel: „Ceea ce este raţional este real, şi ceea ce este real e raţional“. Sentinţa aceasta, aplicată mersului omenirii, aşeza istoria sub semnul strict al necesităţii. Tot ce se întâmplă ar fi inevitabil şi pe deplin justificat.
De la Hegel la Marx, nu e o distanţă prea mare. Ajungem astfel la scenariul istoric de departe cel mai elaborat şi cel mai influent din câte s-au imaginat vreodată. Punând la baza sistemului său de interpretare factorul economic şi raporturile sociale stabilite în procesul de producţie (punctul de observaţie fiind Marea Britanie aflată în plină revoluţie industrială), dar fără a neglija nici ceilalţi factori istorici, Marx a reuşit să le îmbine pe toate şi să le explice pe toate. Este o construcţie intelectuală indiscutabil reuşită. O maşinărie impecabilă. Asta i-a fascinat pe mulţi intelectuali cărora li se oferea „mură-n gură“ înţelesul Istoriei. Ar fi trebuit, dimpotrivă, să le dea de gândit. Sistemul e prea frumos şi prea funcţional ca să fie şi adevărat. Istoria reală numai „perfectă“ nu e – sau previzibilă. A atras la Marx şi generozitatea socială a proiectului, anunţul, fundamentat ştiinţific, al unei încheieri fericite a istoriei. Potrivit legilor istoriei, de el descoperite, omenirea urma un drum obligatoriu, de-a lungul mai multor orânduiri. După o stare iniţială de egalitate socială, comunismul primitiv, se înşirau alcătuiri sociale caracterizate prin inegalităţi şi „exploatarea omului de către om“ (sclavagism, feudalism, capitalism), după care omenirea avea să revină la organizarea egalitară comunistă, însă la un mult mai înalt nivel de dezvoltare a „forţelor de producţie“ decât în faza de început. Cu asta, pare-se, istoria se încheia.
Marx nu s-a mulţumit doar cu teoria. Filozofii, spunea el, n-au făcut până acum decât să încerce a explica lumea; datoria noastră este să o schimbăm. El şi cei care l-au urmat au îmbinat astfel demersul filozofic cu acţiunea revoluţionară. Desigur, istoria se îndrepta spre comunism, în mod obiectiv, dar nu strica să i se dea şi o mână de ajutor, pentru a grăbi lucrurile şi a împlini mai repede ţelul final al evoluţiei umane.

A fost cel mai amplu experiment care s-a făcut vreodată, şi fără anestezie, asupra unei bune părţi din omenire. Bazat strict pe istorie, pe o istorie imaginată. Rămânea să fie validat de Istoria reală. Avea sau nu să se înfăţişeze viitorul aşa cum l-a zugrăvit Marx? Ei bine, nu seamănă, nici pe departe. Ce să-i faci, mai greşesc şi filozofii. Scuze pentru deranj!
Comunismul s-a instaurat şi s-a construit (atât cât s-a putut construi) în virtutea unei ficţiuni istorice, ridicată la rangul unui adevăr ştiinţific de necontestat. Până şi adversarii săi căpătaseră convingerea că din comunism nu se mai iese. Cât despre liderii comunişti, a căror cultură nu depăşea de regulă textele fondatoare ale propriei ideologii, incapacitatea lor de a înţelege că povestea s-a sfârşit, chiar atunci când eşecul final devenise limpede ca lumina zilei, e de-a dreptul uimitoare, dar explicabilă. Cum să se sfârşească, de vreme ce comunismul era etapa finală şi definitivă a istoriei? Marx, Engels, Lenin o scriseseră negru pe alb! Aşa se face că până şi Mihail Gorbaciov, cel mai luminat şi mai bine intenţionat dintre conducătorii lumii comuniste, prizonieri ai unei istorii fictive, a devenit groparul comunismului, tocmai prin adoptarea unor măsuri menite să-l fortifice şi să-l salveze.

Deriva comunistă este un caz extrem, însă întru totul lămuritor pentru răul ce-l poate aduce o înţelegere neadecvată a istoriei. Cel puţin, această aventură eşuată va fi avut darul să demonstreze că nu există un curs obligatoriu în evoluţia omenirii, cu etape fixe şi un ţel dinainte stabilit. Principala caracteristică a istoriei este tocmai imprevizibilitatea. Nimic nu e programat. Nu există o cheie de interpretare. Istoria e un joc fără reguli, în care mereu intervine altceva.