Este o perioadă de radicalizări şi delimitări ideologice nu numai între taberele culturale şi politice, dar şi înăuntrul lor. Intelectualii avangardişti, de regulă de stânga, participă la polemici similare între ei. Iată câteva rânduri din volumul de amintiri semnat de Saşa Pană despre disputele ideologice produse în anul 1935 în sânul grupării artiştilor avangardişti, în majoritate evrei. Una dintre temele disputei a devenit clasică: artă pentru artă versus artă militantă. Lupta va fi câştigată de partizanii celei din urmă (M.H. Maxy, Saşa Pană etc.), care voiau să se înregimenteze politic:
Într o seară la [M.H.] Maxy, unde erau obişnuiţii oaspeţi şi alţii, care vin mai rar […], s a încins o discuţie aprigă, având protagonişti pe [poetul Ilarie] Voronca şi pe [pictorul M.H.] Maxy. Primul susţinea teza neamestecului poetului în vălmăşagul contemporaneităţii. Maxy, dimpotrivă, argumenta teza contrarie cu atuuri consistente, marxiste. M am situat alături de punctul de vedere al lui Maxy. Poziţia lui Edy [= Eduard Marcus = Ilarie Voronca] era foarte şubredă.
Revin la adnotările din Jurnalul lui Mihail Sebastian, cele din toamna anului 1936:
El [= Mircea Eliade] este un om de dreapta, până la ultime consecinţe. În Abisinia, a fost cu Italia. În Spania, e cu Franco. La noi, e cu Codreanu. Face numai eforturi – cât de penibile? – pentru a ascunde acest lucru, cel puţin faţă de mine. Dar se întâmplă să l răzbească, şi atunci ţipă, cum a ţipat aseară. […] Îl voi pierde pe Mircea pentru atâta lucru? Pot uita tot ce este excepţional în el, generozitatea lui, puterea lui de viaţă, omenia lui, dragostea lui, tot ce e tânăr, copilăros, sincer în el? Nu ştiu. Simt între noi tăceri jenante, care ascund numai pe jumătate explicaţiile de care fugim, fiindcă le simţim probabil fiecare, şi acumulez mereu deziluzii – între care prezenţa lui la [publicaţia] Vremea antisemită (comod, de parcă nimic nu s ar fi întâmplat) nu e cea mai mică (25 septembrie 1936).
Andrei Oişteanu, Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, ed. a II-a, Polirom, Iaşi, 2014
Cu toate acestea, Sebastian conchide pe o notă încă plină de încredere: „Voi face tot ce e posibil ca să l păstrez totuşi [pe Mircea]” (25 septembrie 1936). Mihail Sebastian nu ştie ce să aleagă între valoarea intelectuală a prietenilor şi colegilor săi şi cea morală. El însuşi nu ştie pe ce poziţie să se plaseze, de toleranţă politică sau intransigenţă etică. Reacţia lui de jenă la contactul cu Dragoş Protopopescu, de pildă, devenit „gardist de Fier” (codirector la Buna Vestire şi redactor la Porunca Vremii), este simptomatică:
Ar trebui – şi nu e prima oară când mi o spun – mai multă intransigenţă, mai multă rigiditate chiar, în viaţa mea, îşi notează Sebastian în Jurnal. Sunt prea „suplu” – şi spun acest cuvânt cu o nuanţă de dispreţ pentru tot ce este acomodant în mine (15 iunie 1936).
