Nikos Kazantzakis este unul dintre marii scriitori ai adolescenţei mele. Pasiunea pentru textele acestui prolific şi uriaş scriitor grec trebuie să fi început, la mine, pe la 15-16 ani. În orice caz, în primii ani de liceu. Să fi durat doi ani, trei ani. În orice caz, în facultate, sigur, nu m-am atins de nici o carte de-a lui. Se consumase pasiunea. Nu mă mai interesa – aveam alte şi alte curiozităţi literare.
Să ziceam că a fost o opţiune indusăm dar nu este nimic rău în asta – ba chiar cred că e ceva destul de des întîlnit, aşa cum se întîmplă în adolescenţă, cînd citeşti des cărţile care plac prietenilor sau prietenelor. În cazul lui Nikos Kazantzakis: îl plăcea, îl povestea, îl citea şi aproape că recita o prietenă. Aşa a fost să fie şi pesemne că aşa trebuia să se întîmple; de fapt, sînt şi azi bucuros că s-a întîmplat aşa.
Nu Zorba Grecul – romanul din care, mai ales şi mai ales perfect de înţeles, îmi recita prietena mea de atunci – mi-a plăcut atunci cel mai mult. În vîrf, nedetronat niciodată în adolescenţa mea petrecută cu scriitorul grec, din Nikos Kazantzakis, a fost „Raport către El Greco”. Magnificul, magicul „Raport către El Greco”. Ţin minte ca ieri: eram la bunici, la ţară, în satul copilăriei mele şi era vara, răcoare. Aveam un urcior de pămînt pictat în culori blînde şi plin cu apă rece lîngă mine, la masa de marmură din curte; şi, lîngă mine, cartea aceasta, cartonată, durdulie, cu colţurile lipise discret cu scoci, dar, mai ales, aşteptînd să fie deschisă, ca şi cum, dacă aş face asta, dacă aş deschide-o, aş fi imediat parte la o mare minune, la o întîlnire rară. Aşa avea să fie, încă de la primele rînduri (pe care cred că şi azi le pot spune pe de rost, cu relativă uşurinţă), rînduri care s-au lipit de mine imediat: „Îmi strâng uneltele: văzul, auzul, mirosul, pipăitul, gustul,raţiunea. Se lasă seara, ziua de muncă s-a sfârşit, mă întorc aidoma cârtiţei în casa mea, pământul. Nu pentru că sunt ostenit şi nu mai pot lucra, nu sunt ostenit, dar soarele apune. Soarele apune, dealurile de-abia se mai desluşesc, în lanţul de munţi din mintea mea mai pâlpâie o luminiţă sus pe vârf, dar noaptea cea sfântă se întinde; se înalţă din pământ, coboară din ceruri şi lumina a jurat să nu se dea bătută. Dar ştie prea bine că nu are nici o scăpare: nu se lasă, dar se va stinge.” Să mai spun că am citit de zeci de ori, poate de sute de ori această – cred – treime de pagină? Mi se pare de la sine înţeles. Electrizat, am citit cam toată cartea foarte repede. Prima dată am citit-o aşa. Apoi, mai lent, zăbovind, „tăinuind” (cum se spune în Oltenia) cu autorul, de alte cîteva ori.
Au urmat şi altele – cred că un volum cu copertă enervantă, de teatru şi, în mod sigur, un volum de corespondeţă. De cîteva ori, bineînţeles, Zorba Grecul – o ediţie care avea pagini, ţin minte, care miroaseau foarte plăcut, pe o hîrtie galben închis, pagini groase pe care le răsfiram ca pe un fel de mini-armonică de hîrtie şi pe care, cum ziceam, le miroseam, fie lipindu-mă direct de ele, fie, adulmecînd parfumul lor discret, distinct, plăcut cînd le răsfoiam cu viteză. De asemenea, pe balcon, la etajul unu al Bibliotecii I.G.Bibicescu din Turnu Severin, cîndva, la început de primăvară tandră şi minunată, „Hristos răstignit a doua oară” – ediţia BPT în două volume, cam jerpelită. O ediţie din care cam zburau paginile (era citit şi răscitit, se vedea bine asta!): am avut atunci, ţin minte, o lectură încruntată, leneşă- ca să reflectez pe îndelete şi pe cît puteam eu de atent atunci, la ce citeam. O carte, la propriu, veche – acum aflu că a fost publicată în româneşte în 1968. O carte care s-a aşezat în mine în interiorul unui contrast pe care îl ţin minte cu multă acurateţe: afară – splendoare, natura care se deschidea către lumină, muguri care pleseneau; în carte – tensiune extraordinară. Inevitabil, am citit şi „Fratricizii”.
Apoi, l-am lăsat în spate pe Nikos Kazantzakis. Nu cu supărare, nu cu furie, ci de la sine – iarăşi, pur şi simplu, aşa a fost să fie. Aşa cum s-a întîmplat şi cu alţi autori cu care, într-o adolescenţă cu lumini şi umbre – aşa cum pesemne că este adolescenţa oricărui tînăr curios -, m-am împrietenit într-un fel sau altul, m-am aliat mai mult sau mai puţin.
Apoi, după 10-15 ani, am încercat să revin la unele dintre cărţile care au stat ca o lumină puternic şi confortabil aprinsă în adolescenţa mea. Cu unii dintre autori mi-a ieşit. Dar cu unul dintre aceştia, am ratat reîntîlnirea – şi nu înţeleg nici pînă astăzi de ce. Simplu şi fără să intru în detalii: pe la vreo 30-32 de ani, cînd am încercat să recitesc cărţile sale, am simţit că nu mai am răbdare cu J.D. Sallinger. Nu doar răbdare, de fapt – ci şi plăcere. Răbdarea şi plăcere – ambele, imense, aşa cum s-a întîmplat cînd, în transă aproape, am citit, adolescent fiind, „9 povestiri” şi „De veghe în lanul de secară”. De altfel, pot să mărturisesc faptul că Sallinger şi Kazantzakis au fost doi dintre marii zei ai tînărului cititor care eram la 13-15-16 ani. Probabil că, dintre toţi, cei mai mari. Ei bine, pentru că am ratat cu Sallinger, am renunţat să mă reîntîlnesc cu Nikos Kazantzakis.
Am făcut un calcul – acum am 38 de ani, trebuie că au trecut cel putin 21 de ani de cînd nu am mai citit mici măcar o pagină din acest, spun ceva de domeniul evidenţei, mare scriitor grec. Pînă acum, de curînd. Cînd, neuitînd nici o clipă reîntîlnirea ratată cu J.D. Sallinger, am decis să încerc încă o dată cu N.K.. A meritat!
Pe scurt: am luat „Căpitanul Mihalis” – ediţie recentă, publicată de Humanitas, ediţie recentă şi integrală (ceea ce a apărut înainte de 1989 e o variantă în care s-a umblat cu forfecuţa!) – şi am citit. Şi am citit şi am tot citit. Încîntat, captivat, mirat-bucuros. Forţă, vitalitate, personaje memorabile, poezie (multă poezie de foarte bună calitate – poezie implicită), formulări năucitoare, extraordinare. A fost aşa de bine încît acum citesc „Ultima ispită a lui Hristos”. Şi mi-am mai şi pus, în zona cărţilor de citit în regim de urgenţă, „Jurnalul de călătorie”. Mai precis: în perimetrul imediat al cărţilor în care sînt plasate stau volumele care îşi aşteaptă şi care promit o lectură de plăcere, de mare plăcere.
P.S. Cel mai probabil din toamna acestui an, trebuie să pun, înteleg din surse sigure, din nou pe raftul plăcerilor de urgenţă un nou volum Nikos Kazantzakis – o premieră pentru limba română. Şi anume – „Sărăcuţul lui Dumnezeu. Un roman despre Sf. Francisc din Assisi”. Abia aştept.
