Ştiu precis că o singură dată în viaţă mi-ar fi plăcut să fiu un fel de Brăteasca-Voineasca. Dar înainte şi după – nu. Se întîmpla în vara lui 1980 şi băteam oraşul Tîrgovişte în lung şi-n lat alături de Mircea Horia Simionescu şi de Radu Petrescu. Poate o să scriu cîndva despre bucuria de a fi descoperit în anii tinereţii, în vremi întunecate şi tulburi, o lume întreagă, cu literatura ei cu , şi despre norocul de a fi stat în preajma unui grup de şase mari scriitori. Atît de luminoase îmi apar momentele acelea, încît nu vreau să le spulber într-o frază, cu atît mai mult cu cît altu-i acum subiectul. Cu totul altul, aş simţi nevoia să adaug, ca să mă întorc la tatăl Puiului, la Brătescu-Voineşti, şi la casa lui muzeu din Tîrgovişte. Recunosc că am rămas paf cînd i-am descoperit biroul plantat în faţa unor geamuri uriaşe prin care se zărea un parc ca-n poveşti. Am oftat „ah, ce tîmpenie să stai la aşa un birou şi să scrii poveşti însiropate“.
Şi-am adăugat că dintr-o asemenea cameră ar fi trebuit să iasă opere măiestrite, nu chicioşeniile cu nenorociţii de pui care-şi dau duhul şi care au înlăcrimat mii de copii. Cînd am fost mică l-am urît pe Brătescu-Voineşti fiindcă nu puteam înţelege de ce trebuie să mor dacă n-o să fiu tot timpul cuminte. Iar mai tîrziu, după vizita de la Tîrgovişte, l-am ras pur şi simplu de pe listă pe B.V., cînd am citit ce se ascundea sub chipul lui de bunicuţ blajin, cînd am văzut ce oribilităţi putea scrie în anii ’30 sau ce discursuri odioase ţinea la Academie. Dar preţ de cîteva minute, în august 1980, din cauza biroului cu geamuri mari, m-am gîndit la el, nu mai mult de o clipă, cu jind.
Ce legătură au însă amintirile astea cu întîmplarea pe care tocmai mă pregătesc s-o depăn ? Au, şi încă una foarte adîncă. Sîntem aşadar în 2009 spre prînz, mai exact în 8 iunie. Ies cu o falcă umflată de la dentist şi o iau spre piaţa Bălcescu pe strada unde stau Smaranda şi Ion Vultur, fostă Turgheniev. O cotesc pe Ghirlandei şi – în dreptul lui Neuronic SRL – sar ca arsă cînd aud dintr-un tufiş ceva ce seamănă a urlet, dar care-i de fapt un ciripit disperat. Mă opresc, mă uit cu băgare de seamă în toate părţile, mă apropii mult de boschet, stau ghemuită pe vine şi încep să vorbesc mieunat, ca unui bebeluş: „Ce faci, măi, păsăroi, unde te-ai ascuns, ceai păţit, hai, ieşi afară, hai, măi păsă, la mama“, ba chiar cîrîi încet, pînă cînd din frunziş apare-un pui de cioară destul de mărişor. Stă înfipt pe picioarele ca nişte beţe, dar e zburlit şi derutat complet. Se uită cu ochii holbaţi la mine, îşi cască pliscul cît o şură şi o ia de la capăt cu ciripitul sfîşietor, ca o trompetă. Simt că mi se rupe inima de milă, iar cînd observ că bietul pui seamănă leit cu mine cînd eram mică, ba chiar cu Oana, fiică-mea, încep să dau apă la şoareci. Sun la Vulturi: nimic. Sun la Neuronic ca să cer o scară: nu există. Mă agăţ de nişte trecători să mă ajute: nimeni n-are chef.
Adriana Babeţi. „Prozac 2.90 de pastile împotriva tristeţii”. Polirom, 2014
Ce să fac, ce să fac? Fărîmiţez un biscuit, îl ascund în tufiş şi-l înghesui pe pui la umbră, să nu se vadă, să nu-l mănînce pisicile, să nu-l calce vreo maşină. În cele din urmă plec, cu gîndul clar că sînt un criminal, un fel de Brătescu-Voineşti, cu finalul lui cretin, despre cum moare prepeliţuca neascultătoare, cu aripa ruptă. Mă rog din răsputeri să se întîmple o minune, să i se facă cuiva milă şi să găsească un liman pentru nenorocita făptură. Ajung înnegurată pe Loga şi o sun pe Smaranda pe mobil. Nu-i în Timişoara, ci pe coclauri, cu nişte prieteni din Franţa. Îi povestesc pe scurt întîmplarea. Oftează. Pe la unşpe noaptea mă sună şi-mi spune că seara, cînd s-au întors acasă, au găsit puiul de cioară pitulat la uşa lor, abia suflînd. Să fi bătut singur atîta drum? Să-l fi pus cineva? L-au mîngîiat, i-au dat apă şi pîine şi l-au urcat la ei pe pervaz, înspre curte. Şi-a întins aripile, a planat puţin şi s-a prăbuşit în iarbă. Apoi s-a ascuns sub o tufă mare, de unde nu l-au mai putut scoate. La scurtă vreme a început o furtună îngrozitoare.
A doua zi pe la prînz Vulturaş m-a sunat din munţii Banatului ca să-mi povestească minunea: cum dimineaţa, un stol imens a zburat deasupra puiului, apoi s-a aşezat lîngă el. Ciorile au croncănit preţ de aproape o oră, l-au hrănit, l-au pigulit, l-au îmbărbătat, l-au învăţat cum să-şi drămuiască forţele, cum să-şi ia zborul. Şi cum, în cele din urmă, duse au fost cu el cu tot. Ei? Vedeţi că se poate? Şi-atunci cum e cu finalul poveştii anume făcută de bunelu-cel-rău să sperie copiii năstruşnici? Cum e cu „se clatină într-o parte şi într-alta şi pică mort, cu degetele ghearei împreunate ca pentru închinăciune“? Aiurea. Tromboane. Vrăjeală.
