Daniela Davidescu Brown, „Ion Pillat și Culorile timpului: Expoziție de pictură inspirată de poezia pillatiană”

Muzeul Național al Țăranului Român, 17 martie-1 aprilie, 2026

Precum psihologia, arta este” o explorare a condiției umane” , iar Allain de Boton și John Armstrong o definesc ca o expresie a creativității și imaginației (Art as Therapy) încărcată de de o mare putere emoțională. Sentimentele și trăirile, împreună cu logica unor reguli ale esteticii pe care literatura, pictura, muzica ori dansul le răspândesc în lume sunt menite să schimbe diferențele de distanță psihologică între oameni. În cartea The Hidden Dimension (Dimensiunea ascunsă), scrisă de Eward T. Hall în anii 60, autorul descrie patru tipuri de distanță fizică și comportamentală interumană de folosire a spațiului modelat de tradiție culturală și conveniențe sociale (pp. 77-79) : distanța intimă ce ține de atingere, a doua este distanța personală: cea dintre prieteni apropiați și membri ai familiei. Este spațiul protector (de aproximativ 0.45 – 1.20 m) între persoane care se cunosc bine și care schimbă în tihnă subiecte de interes personal. A treia este distanța socială (de aprox. 1.2 – 2.1 m) între cunoștințe sau oameni care nu se cunosc, dar interacționează oficial în cadrul unui protocol comportamental ce nu lasă să se întrevadă aproape deloc partea personală, emoțiile și gândurile celor prezenți în acest spațiu. Ultima este distanța publică, cea a discursurilor publice ținute de personalități de marcă în spații mari, deschise de pe scenă sau de la tribună ( între 3.7 și 7.6 metri și mai mult).

Vocea, gestica, postura sa corporală trebuie amplificate pentru ca retorica să prindă la public ecranând latura intimă a personalității sale.
Dar artele au extraordinara putere de a schimba ierarhia distanțelor dintre oameni: prin fascinația cuvântului, a culorilor, a muzicii, a marmurei sculptate, fotografiei, a dansului, emoțiile aprige sau pline de reverie, gândurile și adâncimile sufletești ale artistului, vinovățiile sau nostalgiile sale, valorile și esențele pe care le descrie și le apără au darul să treacă dincolo de conveniențele unor distanțe de comportament ce țin de tradiții culturale. Arta retorică (dacă există) a vorbitorului în spațiul public, precum și concertele care îl însoțesc uneori, înmoaie publicul să îl urmeze, căci personalitatea sa adevărată sau fabricată se vrea dezvăluită puțin în acest fel.

Dar cel mai adesea, precum la comemorarea a 135 de ani de la nașterea lui Ion Pillat, poezia și pictura, transformă distanța socială, neutră, indiferentă, într-una personală, plină de căldură, înțelegere și delicatețe: între cunoștințe și necunoscuți pe de-o parte, și Ion Pillat, poetul de demult și a sa nepoată, poeta de acum, cu ale lor versuri filtrate de culorile mai multor tablouri, vă transmit cu generozitate și sensibilitate universul lor intim: îngândurări după un timp pierdut, durerea după cei dragi plecați, frumusețea diafană a naturii oglindită într-un calm celest sau misterul sacral…Astfel, prin această comuniune între poezie și pictură, suntem invitați să înțelegem mai bine sublimarea prin artă care are darul de a transforma durerile, pierderile suferite, frustrările timpului care nu se întoarce, teama de ce vine în ceva nobil și frumos: în versuri sau chiar imagini de-o imensă muzicalitate, în comparații surprinzătoare, în decența unei atitudini mândre, în păstrarea unor valori morale. În felul acesta, poezia pillatiană prin această comemorare și pictura expoziției sunt menite să ne dea puterea, demnitatea și încrederea de merge mai departe. Cel puțin așa cred!
Cele 3 expoziții de pictură (de la Muzeul Memorial B. P. Hasdeu din Câmpina, in 2024, de la Muzeul I. C. Bratianu, Vila Florica din Ștefănești, județul Argeș, în 2025 și cea de acum) au fost dedicate poetului Ion Pillat, și nepoatei sale, Monica Pillat, ele reprezentând o încercare personală de pătrundere în universal pillatian pentru a-l aduce mai aproape altfel, prin culoare și limbaj pictural, filtrat de propria înțelegere. Scopul cestui demers nu s-a vrut a fi o simplă ilustrare a versurilor, o narațiune cuminte sau o descriere pillatiană de peisaj; intenția mea a fost ca prin aceste tablouri locuite de versurile celor doi poeți să schițez conturul unei geometrii a sufletului, cu portrete, interioare de case vechi, grădini, peisaje reale ori imaginare care descriu câte ceva din gândurile, emoțiile și stările interioare ce trepidează printre ale lor versuri, ca apoi să vibreze în ale mele culori și forme pe pânză.

Și-n mine și-n poiană și pe drum / Deodată s-a întins atâta pace / Că Dumnezeu plutea ca un parfum / De fân cosit, când claia se desface… (Ion Pillat, Mânăstire)

Fragmentele de poezie care însoțesc tablourile au darul de a încărca picturile cu o strălucire deosebită, aproape de a le aureola, conferindu-le valoarea unui trecut poetic prețios de început de secol XX adus în prezentul pictural al propriei mele interpretări. Acest demers poetico-pictural încercă să mențină trează în memoria noastră sensibilitatea și adâncimea universului interior al unui poet genial interzis de circumstanțele politice ale anilor 40 și 50, reabilitat la mijlocul anilor 60 și nelăsat azi în uitare, în ciuda galaxiei Tic-Toc și acestor vremuri răscolitoare care nu prea mai lasă loc contemplării, reveriei sau îngândurărilor benefic-filosofice. Ion Pillat reprezintă vocea emoționantă a unui trecut înțelept pe care, dacă o ascultăm, ne întregește, ne completează ființa și ne spiritualizează.

Trei îngeri zboară-n asfinţit.
Doi tac şi unul a grăit:
– „E liniştea atât de mare…
Aud cum se deschide-o floare.”

Delicatețea și miracolul naturii prin floarea care se deschide se află în perfectă armonie cu mesagerii divini într-un univers sacru, bine ordonat și liniștit. Este o simplă strofă de-o atașantă muzicalitate care îndeamnă la reflecție în intenția de a ne opri un timp din goana zbuciumului de fiecare zi. La fel încerc și eu, în pictural, mereu în urma lui Ion Pillat și a Monicăi Pillat, să le înțeleg adâncimile pentru a le transmite mai departe privitorului. Prin formele și culorile acrilice ori în ulei născocite de lectura-mi atentă, am adus în prezent poezia de acum o sută și mai bine de ani a lui Ion Pillat. Iar prin strădania de a înțelege lirica de acum a Monicăi Pillat, cu al său peisaj lăuntric și dor de lumină celestă a capătat contur titlul acestei expoziții: Culorile timpului.

Combinarea poeziei lui Ion Pillat cu pictura nu este un demers nou. Sursa model de la care am pornit a fost colaborarea în domeniul artistic dintre Maria Pillat Brateș, soția poetului, remarcabilă pictoriță și Ion Pillat. Tablourile ei în acuarelă și desenele în tuș emană o liniște meditativă deosebită, în efortul admirabil de înfățișare a unor poezii în culorile blânde ale clădirilor, interioarelor, portretelor soțului sau florilor din glastre.

În mod indirect, prin ricoșeul unui gând, alăturarea dintre text și pictură s-a conturat în mintea mea și din amintirea vie a unei întâmplări de demult povestită ca pildă de profesoara mea de desen, doamna Doina Nistorescu. Cu această ocazie îi aduc un cald omagiu pentru influența pe care orele dânșii au avut-o asupra mea. Ma îndrumă și acum de undeva de sus. Aflată într-o comisie pentru alegerea celor mai bune desene ale unor copilași de școală primară, profesoara s-a oprit asupra unui desen foarte curios care arăta niste copaci desfrunziți, cu trunchiuri și ramuri groase înăuntrul cărora o fetiță schițase meticulos multe flori albe. Ceilalți membri ai comisiei nu au acordat atenție desenului, dar doamna profesoară a cerut elevei lămuriri și explicația copilei a luminat fețele tuturor: e iarnă și foarte frig în desenul ei, de aceea florile s-au retras la căldură în trunchiul copacilor așteptând cuminți venirea primăverii. Iată cum mica elevă de-o inocentă, sensibilă și fragedă poezie m-a învățat peste foarte mulți ani că un text inedit alăturat unei picturi poate intensifica starea emoțională a contemplatorului de artă provocandu-l la îngândurări ce pendulează între două arte, între doi artiști care se completează, dar care sunt și foarte diferiți!

Apropiându-ne mai mult de sala expoziției, aș vrea să explic unul dintre aranjamentele care privesc portretele familiei. Mă refer la portretul lui Ion Pillat când avea aproape trei ani în 1893, apoi, poetul în plină maturitate, soția lui, pictorița Maria Pillat Brateș, fiul lor, Dinu Pillat, care este tatăl poetei Monica Pillat și, singurul portret după model, cel al Monicăi.

E liniștea atât de sfântă…/ Aud cum stelele își cântă. (Ion Pillat, Trei îngeri)

Am încadrat aceste tablouri cu un înger muzicant care cântă la ghitern, un instrument medieval de secol XIII. Pictura este după Fra Angelico (Guido di Pietro, pe numele său real) (secolul al XV-lea).

În partea opusă se află un tablou cu cineva care cântă la o lăută pictată cu auriu.

Atinsă struna tainic a sunat… /
…din fiece volum, / Poeții ies s-asculte liniștit / Un cântec risipit ca un parfum. (Ion Pillat, Interior)

Intenția mea a fost să cuprind portretele familiei Pillat într-o dublă muzicalitate: cea divină a îngerului care în tabloul originar al pictorului toscan Fra Angelico stă așezat la picioarele Sfintei Maria cu Pruncul și muzica pământeană ale cărei note din lăuta aurită aspiră la armonia cerească. Această poziționare a tablourilor muzicale reprezintă pentru mine harul artistic al familiei Pillat, spiritualitatea artei lor aflată în deplină armonie cu muzica pământeană a unui prezent ce cheamă trecutul spre a-l înțelege și reinterpreta.
Drumul către aceste portrete a fost interesant: portretele s-au lasat mult așteptate în încercările de a le prinde asemănarea cu fotografia sau cu modelul, în cazul Monicăi, precum și o anume expresie care să exprime o stare sufletească diferită de cea din fotografie, dar esențială înțelegerii personalității lor. Chipurile pe care le-am pictat reprezintă răspunsul pe care îl invoc în dialogul cu opera lor. Răspuns care nu a venit imediat, ci după succesive straturi de culoare, umbre și minuscule retușuri; după repetate discuții cu Monica despre viața celor dragi ei și după refamiliarizarea mea cu operele lor.

Cel mai recent portret este al copilului Ion Pillat. În fotografia sepia, băiețelul este serios și de-o diafană inocență. Privește nesigur aparatul care-l imortalizează într-un început de drum pe care nu îl înțelege și aproape că-l sperie. Costumul de marinar accentuează călătoria destinului său iar pălăria enormă transmite siguranța că ea îl va apăra de umbrele din viața sa. Așa apare el în fotografia de secol XIX pe care o puteți vedea în cartea Familia din vers (pagina 224) publicată în 2025 la Editura Spandugino.

Dar, de la celalalt capăt al drumului său, pe pânză, eu am vrut să pictez ceva diferit: în ciuda vârstei lui foarte fragede, băiatul știe exact care îi este destinul și pe unde să o ia în drumul său. Siguranța acestei priviri hotărâte este menită să țintuiască pe oricine privește azi tabloul. Pălăria am micșorat-o până la o aureolă pentru ca sufletul îngeresc al poetului copil să plutească mereu prin versurile sale citite sau încă necitite.

Dar cine e băiatul acela liniștit?…De ce se uită astfel la mine? / Nu-l mai știu… (Ion Pillat, Ochelarii bunicii)

Experiența mea picturală a început cu pereții de un alb orbitor din apartamentul recondiționat al părinților mei plecați în stele. Am vrut să aduc puțină culoare spațiului în care și-au dus viața 50 de ani, de fapt, să le aduc un omagiu și eu însămi să mă liniștesc prin culoare.
Dacă versurile pillatiene alăturate tablourilor și dacă picturile mele născocite din versuri au darul să estompeze puțin nuanțele mai întunecate ale timpurilor noastre și ale vieților dumneavoastră, să vă armonizeze, să vă liniștească, să vă întărească, atunci Ion Pillat s-a întors printre noi, poezia Monicăi strălucește ca întotdeauna, iar mie mi-e mai bine!