Şi poate că moartea nu este decât stingerea privirii cu care ne este dat să mai ajungem acolo unde destinul ne chemase de demult, în clipele în care ni se părea că lucirea dragostei va fi fiind eternă.
Şi poate că moartea nu este decât amuţirea şoaptelor cu care privirea ne ispiteşte, în cadenţa ei melancolică : ceea ce lasă în urmă nu este decât un întins inert de ore şi de ani, un domeniu de bazalt peste care pluteşte un soare al dezolării şi al solitudinii.
Şi poate că moartea nu este decât ecranul de calculator golit de alergarea de fraze şi de pauze : coama de valuri a transei literaturii nu mai porneşte spre ţărm, iar marea bântuită de ţipete de pescăruş a încetat să mai trimită spre cer incantaţia de vuiet a genezei ei fără de capăt.
Căci moartea este stingerea privirii cu care scrutăm în adâncul imaginaţiei poetice pe care doar iubirea o poate descătuşa, spre a o poni spre noi, ca o promoţie de lacrimi. În acest anotimp al întunecării despărţirea domneşte ca o pasăre a stingerii şi nimic nu ne mai mai recheamă spre viaţa literaturii, ca la o naştere de cuvinte şi de taste.
Şi va fi moartea despărţirea ce face să se închidă ochiul din care se naşte însăşi privirea, un ochi care tresaltă şi palpită, un ochi care nu poate dormi şi care nu se poate prăbuşi în genunea de uitare, un ochi care trezeşte umbrele, un ochi care, hrănit din truda de noapte a tainei, pătrunde în materia zilei, spre a–i acorda strigătul de incandescenţă al durerii şi al dorului, un ochi care devine una cu textul în care sălăşluieşc umbrele, mişcate de curenţii electrici ai retrinei de vis, un ochi ce devine amprenta eterică a fiinţei care nu poate uita mireasma tainică a unei fericiri de demult.
Şi împotriva aceste morţi şi a acestei despărţiri se ridică, tainic, şirul de fraze ocrotit de ecranul în care ne adunăm, ca nişte albatroşi în odihna de val. Şi împotriva acestei uitări ne ridicăm, revenind spre către privirea în care se adună privirile celor de dinainte,inseparabile în sclipirea mediumnică a dragostei. Şi doar această statornicie a melancoliei ne mai poate dărui tulburarea pe care o caută inimile celor rămăşi în urmă, căci împăcarea nu ar fi decât piatra tombală aşezată peste zilele noastre, asemeni unui epitaf de granit.
Şi nu moartea va coborî peste noi, ci unitatea privirii în care ne topim precum un amurg. . Şi nimic nu mai ne va mai putea pune capăt , căci nu vom mai cunoaştem început sau sfârşit. Suspendaţi în dimineaţa literaturii ochii noştri vor scruta cel din urmă cer, iar cuvintele din patria de pixeli vor deveni murmurul respiraţiei noastre îngemănate, ca un suspin al iubirii.
