La plecarea lui Halid Beslic
„Muzica este adevărata respirație a vieții. Ne hrănim pentru a nu muri de foame. Cântăm pentru a ne auzi că trăim.”
Yasmina Khadra
„Muzica începe acolo unde se oprește puterea cuvintelor” rostea Richard Wagner odinioară și totuși mă așez la masa de scris, pentru a-l evoca pe Halid Beslic, acum și nu numai acum, la puțin timp după trecerea sa în eternitate. Artist legendar din Bosnia și Herțegovina, Halid Beslic a depășit cu mult granițele teritoriale ale țării sale. Iubirea, nostalgia, suferința, tristețea, surprinse laolaltă în vocea sa caldă, puternică și suavă totodată, au aneantizat frontierele și au adus oamenii împreună, de la orașul său iubit, Sarajevo, străbătut de la fel de iubitul râu Miljacka, până dincolo de Balcani, de tot acest creuzet teritorial în care patimile, poate și resentimentele, sunt încă palpabile. Anunțul plecării sale din lumea pământească a făcut posibilă reunirea, fie și pentru o clipă, a tuturor celor care încă sunt în căutarea reconcilierii depline. Rare au fost situațiile în care omagiile să fie unanime în acest colț de lume, de la membrii foști și actuali ai Președinției Bosniei și Herțegovina, Denis Becirovic și Dragan Covic, până la Miroslav Dodik (până deunăzi lider al sârbilor din R. Srpska), respectiv ministrul de interne și vice-premier al Republicii Serbia, Ivica Dacic. Evocarea fiecăruia dintre cei sus-menționați a fost una a respectului neștirbit față de cel dispărut. Însă cele mai elocvente cuvinte au fost rostite de actorul bosniac Emir Hadzihafizbegovic: „El m-a inspirat cum să trăiesc fără prejudecăți.” Poate în această idee rezidă moștenirea lăsată de Halid Beslic: mulțimi de oameni la Sarajevo și în alte peste 150 locuri din întreaga lume (Osijek, Split, Rosenheim, Dortmund, Belgrad etc.), care s-au reunit în memoria sa și au fredonat cântecele celui născut lângă Sokolac, la 50 km de Sarajevo, în 1953, promotor și interpret a sute de concerte umanitare organizate în Europa pentru refugiații din Bosnia ultimului deceniu al secolului XX. Și da, Halid Beslic nu a părăsit niciodată Sarajevo, nici măcar în vremea blocadei și a luptelor care au însângerat din nou regiunea, la finalul unui veac XX atât de frământat. A continuat să trăiască printre ai săi, în acele locuri cu „mulți copii bătrâni și mame cărunte și gârbovite” și să se identifice cu orașul pe care l-a iubit atât de mult. „Sarajevo, sreco moja” este nu numai un șlagăr, ci mai degrabă un manifest pentru triumful vieții, al rezilienței și speranței: „Sarajevo, orașul meu/Ți-am încredințat viața/Te-am căutat în toată lumea/Deja visez la luminile tale”. Oraș al suferinței, al relevării cu sensibilitate a dramelor parcă fără sfârșit din acest areal: „Sunt cuprins de tristețe, orașul meu,/Precum copacii tăi înfloriți/Și chiar dacă ramurile tale se frâng/Rămâi cu atât mai prețios inimii mele/Chiar și în suferință/Prezența ta rămâne și mai dragă sufletului meu.” A continuat să se identifice cu iubirea, indisolubil legată prin bucurie și durere de orașul său preaiubit străbătut de „Miljacka”, râu și cântec al despărțirilor și reunirii, oare? cu ființa iubită: „Cine ar fi putut crede că se vor întâmpla asemenea minuni,/Că Miljacka cea albastră va lua cu ea podurile,/Astfel încât să nu mai pot ajunge la tine,/Astfel încât să nu mai pot păși pe strada ta”. Ascultându-i inflexiunile inimitabilei sale voci, mă întreb cine este oare „Viața mea, iubirea mea”/ „Moj zivote, moja ljubavi”? Miljacka? Sarajevo? Iubita? Toate laolaltă? Versurile cântecului „Ja bez tebe ne mogu da zivim” curg implacabil și sensibil: „Viața mea, iubirea mea,/Soarele se îneacă în lacrimi/Iar noaptea coboară precum destinul/Ca să te strig în visele mele”. Să fie soarta cea care a hotărât că „Trece, totul trece/Dispare, totul dispare”, primul sărut fiind „demult uitat”? (cântecul „Prvi Poljubac”/ „Primul sărut”) Să fie „primul sărut” pierdut în amintire simbolul anilor de pace ai spațiului în care Halid Beslic a trăit cândva? Al anilor care vor veni? Să acordăm întâietate sensibilității celui care, presimțind apropierea marii treceri, închină celei care i-a fost aproape versuri ce subliniază iubirea și iertarea: „Ești încă tânără ca odinioară, Sejda/Ești încă frumoasă precum în ziua aceea/Când lângă mine ai țesut un cuib de mătase/ Când mi-ai dăruit inima ta/Bucură-te, lasă-mi mie tristețea/De ce nu m-ai părăsit, Sejda?/În ziua aceea/Când a curs prima ta lacrimă/Când ai adormit singură, cu durere”…..Halid Beslic a trecut în eternitate însă miracolele creațiilor sale interpretative vor continua cu siguranță, peste oameni și timpuri, plecând de la ultimele sale cuvinte din același șlagăr „Sejda”: „Cum să se nască cineva atât de frumoasă?” și până la perenitatea naturii, râului Miljacka, Bosniei împădurite, Balcanilor care poartă cu ei traumele vechilor imperii și naționalisme, pentru că, după cum scria romanciera Elif Shafak, „asta face natura cu moartea, preschimbă sfârșiturile brutale într-o mie de noi începuturi.” Iar subsemnatului nu îi rămâne decât să continue lectura celor scrise de autoarea Lena Bastasic, pe fondul sonor al vocii neuitatului Halid Beslic: „Dintre toate peisajele din lume, prin ferestruica asta ovală, aș recunoaște mereu Balcanii. Nu mă pricep la geografie, nu știu denumirile râurilor și munților….Pentru mine Balcanii sunt o culoare, nu o denumire. Denumirile se uită ușor, memorezi doar niște cuvinte străine, hărți străine, iar literele se topesc ca zahărul pe limbă. Dar culorile rămân ca niște pete sub pleoape….”.
Varianta inițială a articolului a fost publicată în Revista ”Argeș”, anul XXV (LIX), nr.12 (522), decembrie 2025.
