Pentru toți cei care l-au cunoscut pe Diogo Jota și i-au dat un loc în inima lor, viteza de joc care îi dubla elanul vital era printre cele mai sublime izbucniri ale unui fotbalist pe un stadion. Avem un fel de a sfida orice obstacol și o voință absolut fermă de a obține ceea ce e imposibil. De a trece printre adversari, de a deschide câmpuri acolo unde nu există și de a lovi cu capul în punctele cele mai capricioase și ahilice ale porții. Am văzut puțini oameni siguri de ei, iar Diogo Jota era unul. Încredere în el, credință în Dumnezeu (pentru că nu există ceva mai pământesc și totuși mai mistic și mai creștinesc decât fotbalul), Jota a avut aura lui. Sângele de portughez era trădat de o veselie naturală, dar foarte matură. Se bucura ca un copil, vedea lumi posibile ca un adult. Și nu i-a fost dat să moară ca un bătrân. A fost unul dintre favoriții lui Klopp, cel mai desăvârșit și încăpățânat pedagog din lumea balonului rotund. Văzuse în el capacitatea unei arte precise și adevărul e că dacă te uitai de departe, în zilele lui bune părea un automaton cartezian lăsat în libertate să facă ce știe mai bine: să devină. A avut câteva ghinioane pentru care în ultimii ani a stat în recuperări medicale, dar a revenit pe teren ca un om nou, și a câștigat fiecare balon convins că o face pentru cei care, din tribune, au apucat să îi spună de atâtea ori: You will never walk alone. Un motto mai metafizic pentru un club de fotbal nu știu să fi auzit. E drept, sunt o profană, dar cu ochii mei de nepriceput, pentru care fotbalul e mai fenomenologic decât prevede legea, Jota a fost favoritul meu. Din toate lumile posibile. Mi-a plăcut de prima dată de când l-am văzut pe iarbă: pentru că putea juca pe orice post, la fel de bine, pentru că avea altruismul flexibilității, nu al imposturii, pentru că avea technē, precizie, know-how, și te lăsa să vezi un joc absolut desăvârșit, ca după manual. Cu el, vedeai multă știință și întâmplare laolaltă.
Se spune că toate slăbiciunile noastre sunt dialectice și, poate, profetice. Avea o patimă pentru a apărea de nicăieri și a dispărea pe nevăzute, și astăzi mi-am spus toată ziua că viteza lui a fost o metaforă nu pentru o viață în glorie, ci pentru o moarte timpurie.
Numărul 20, un număr rotund, pentru o biografie neîmplinită, va fi retras de Liverpool și așezat în galeria eroilor care ne educă în fiecare zi speranța, acolo unde alte temple ale pământului pare că nu mai izbutesc să o facă. Diogo Jota moare într-unul dintre cele mai grotești și absurde accidente de mașină, în drum spre Liverpool, pare-se, la granița dintre Spania și Portugalia, dintre supliciu și barbarie. Moare cu fratele său, Andre, într-o speță care face din ultimul drum al lui Gallimard și Camus o lume mai dulce.
Copiii unor părinți, Diogo și Andre, mor în urma accidentului provocat de o roată care pocnește și se desprinde în timpul unei depășiri. Impactul, fatal. Am privit mai târziu astăzi imaginile rămășițelor mașinii. E un ghem de fiare topite și nimic mai mult. Peste ani, imaginile astea vor fi văzute de trei copii. Cel mai mic are un an. Copiii unui tată, Dinis, Duarte și o mezină, sunt condamnați să traiască mai singuri decât mulți dintre noi.
Refuz să procesez scenariile astea de contingență, și nu e prima dată când mă întreb de ce dreptatea nu a fost niciodată o poveste bună pentru lumea noastră.
Klopp, care e unul dintre puținii stoici de stânga ai fotbalului contemporan, a sintetizat azi vocea imposibilă a cavalerului resemnării: dacă toate lucrurile au sens și moartea lui Jota ar trebui să aibă unul, atunci asta e imposibil de acceptat. Nu ne rămâne decât o luptă surdă și revolta dinaintea unei tragedii.
În urmă cu două săptămâni, Diogo se căsătorise cu mama copiilor lui și partenera lui de 10 ani, Ruth. O nuntă la care și-au ținut copiii în brațe, o ultimă sărbătoare pe pământ, pentru doi oameni care s-au crescut unul pe celălalt, fiind de la 18 ani împreună. Azi, o familie întreagă nu are pe cine să îngroape, și o societate lărgită, a celor convinși că nu vor merge niciodată singuri, suferă că nu au un trup la capul căruia să lase flori și o ultimă strângere de mână.
N-aș fi scris textul ăsta dacă nu m-ar fi șocat incapacitatea mea nativă de a accepta astfel de povești și, cel mai important, stupefacția că poți să pierzi viața în cele mai absurde forme, exact atunci când e mai fericită. Eu nu cred în tineri și bătrâni, pentru că mi se pare că în fața morții toți suntem egali și că mulți care trăiesc cu ochii în buletin și pe ceas se ratează. Nu mi se pare nici că cei care s-au învrednicit să cunoască corvoada bătrâneții sunt în mod natural, necesar și suficient, mai înțelepți.
Dar zile ca acestea sunt cele în care mi se pare că a fi tânăr e o formă de durere, de amânare a unor lumi posibile, de așteptare a unui firesc care nu e pentru toți. În zile ca astea, cel mai rău e să fii un om tânăr.
La cei 28 de ani, Diogo Jota a făcut ceva enorm: a cucerit Liverpool, o lume foarte dreaptă în emoțiile ei, și nu ușor de sedus, a lăsat trei copii superbi soției și părinților lui, și un parc uman amuțit, de pe urma morții absolut năucitoare.
L-am urmărit de multe ori povestindu-și biografia, cu smerenie, într-o engleză foarte bună nu pentru un portughez, ci pentru orice jucător străin. Își amintea clar eforturile părinților de a-l fi susținut financiar, pentru a fi un talent educat într-un Leviathan indecent al banilor și al puterii. De multe ori l-a durut chinul vizibil al părinților săi. Dar și-a spus, când avea 16 ani, că nu avea voie să renunțe. Aș fi vrut să își fi spus și la 28, aș fi vrut să fi știut și Dumnezeu.
Cei care nu au voie să renunțe sunt cei care nu au voie să fie părăsiți.
Să fii mama sau tatăl lui Diogo și Andre, să fii soția lui Jota sau copilul lui, să fii prietenul lui și colegul lui – e inuman. Fotbalul meu a fost mai aproape de Diogo decât de Diego; pentru generația noastră e un altfel de gol în stomac. Sunt foarte recunoscătoare că era un nume pentru speranța mea ori de câte ori numărul 20 își făcea magia. Sunt foarte tristă că e o lecție pentru oricare dintre noi, mai ales pentru cei care, tineri fiind, nu am făcut cu viața noastră mai nimic din câte a făcut Diogo Jota până la cei 28 de ani. De oriunde te-ai uita. Am alergie la roți, la viteză, la mașini, la timp, la absurd, la tot ce ne face să stăm tot mai departe de celălalt cavaler al lui Kierkegaard, cavalerul credinței. Pentru că pământul asta are o vocație să te ducă în situațiile în care să vrei să speri, și nu mai ai la ce. Nici pentru cine.
drum lin printre stele..Diego !