F(apte), O(pinii), A(nalize) 

Afară plouă e un fapt de viață dacă chiar plouă când cel ce vorbește constată lucrul acesta. Afara plouă întrucât s-a schimbat vremea e o opinie dacă-i spusă de mine întrucât nu mă bazez pe nimic obiectiv ci am la bază doar percepții subiective, prima facie, la prima strigare, intempestive într-o anumită măsură. Afară plouă întrucât frontul atmosferic din Oceanul Pacific a determinat curenții de aer.… e o analiză dacă explicația e dată de un meteorolog.

Ce-i mai simplu decât un fapt, o opinie si o analiza?

Explicația și mecanica acestora, căci distincția dintre cele 3 noțiuni păstrată inclusiv în dinamica vieții, în mișcarea dialogului și interacțiunii umane dar și navigarea printre acestea ca și etape intelectuale poate deosebi o societate de alta, o etapă de alta, un individ de altul.

Că la percepe după mecanica iluministă, doar cu rațiunea, în stare pur rațională, sau după mecanica modernist-postmodernistă, interpretate deja, neexistând fapte brute propriu-zise, acestea din urmă, faptele, sunt probabil primele dar și cele mai vechi manifestări ale interacțiunii umane în lume, cu lumea. Unii au spus că omul înțelege doar prin simțuri, senzorial. Alții au spus ca Omul poate sa înțeleagă doar prin Rațiune. Si a treia categorie a spus ca Omul poate înțelege doar prin Suflet.

Fiecare din cele 3 ipoteze, in mod pur si exclusiv nu spune mare lucru întrucât Omul înțelege si prin Simțuri, si prin Rațiune dar si prin Suflet; fiecare din cele 3 constituind mecanica înțelegerii – percepi realitatea prin simțuri, o prelucrezi/o gândești/o interpretezi cu Rațiunea pana ce ajungi sa o interiorizezi pentru deplina înțelegere in Suflet. Iar explicația a ceea ce ai înțeles începe invers – de la Suflet ce îți dă ghes, prin Rațiune pana la Simțuri; când trebuie sa explici ce ai înțeles începi invers decât ai învățat.

Nu abordarea filosofică a problemei e relevantă aici, interpretarea lui Nietzsche, structuralismul lui Foucault, etc.

Relevanta este capacitatea omului de a simți faptele (in stare bruta sau semi-prelucrata) de multă vreme. Nici distincția lui Socrate între filosofi și sofiști, între adevăr și verosimil, nu  sunt atât de necesare în cadrul acestor gânduri. Contează că raportarea la fapte este una dintre cele mai vechi deprinderi umane. Filosofia, Religia și apoi Știința au adus în prim-planul existenței umane și celelalte două concepte – Opinia și Analiza.

Grosso modo, Opinia are întâietate, este des întâlnită, de principiu, în perioada prealabilă Iluminismului, când obiectivitatea era mai degrabă filosofică (Ideile lui Platon și metafizica lui Aristotel), în timp ce Analiza se ivește după fizica lui Newton, după ce acesta descoperă legile universului, ce există acolo, independent de ceea ce facem noi (așa credeam, căci fizica cuantică schimbă lucrurile). Creștinismul, Pavel a îndepărtat Legea iudaică, respectarea acesteia cu rigurozitate, achiesând mai curând la opinia mai recentă decât legea iudaică.

Faptul este despre mișcarea mâinii, vorbitul, lovitul mingii cu piciorul, închiderea unei uși, etc. Opinia este despre modul în care nu uităm la faptele vieții, cum le înțelegem pe baza propriilor criterii, pur subiective, la prima strigare, fără o raportare a acestora la ceva superior, legic, normativ, etc. Percepția pe care eu o am asupra unui fapt constituie o opinie, „Conversația pe care sufletul însuși o poarta cu sine însuși in legătură cu lucrurile pe care le cercetează (Socrate în Theateiteos), la prima strigare, adăugăm noi, constituie Opinia, întrucât aceeași conversație a sufletului dar mai pe îndelete reprezintă Analiza.

Analiza se ivește când raportez gândurile mele, subiective, poate nefundamentate, la ceva superior, organizat, întemeiat, ce se impune tuturor în mod egal, fără să fie influențat de ceea ce cred eu sau gândesc eu despre acel ceva. Dialogul pe care-l are sufletul cu sine însuși, cu răgaz și pe îndelete, organizat și așezat constituie o formă de analiză. Nu-i vorba despre o societate ideală, de genii și oameni de știință, ci de vocația și conștiința de a deosebi opinia de analiză, de a știi și asuma că e posibil să existe ceva superior, imobil, de neclintit ce la un moment dat trebuie interiorizat în cadrul conversației despre care vorbeam anterior. Analiza se bazează pe vocația de a avea comportamentul omului de știință și nu pe nevoia efectivă de a fi om de știință.

Opinia-i subiectivă în timp ce analiza-i obiectivă, are la bază legi, criterii, repere unanim sau majoritar recunoscute, ce sunt așa nu prin resorturi extrinseci, că cineva la impune, ci datorită a ceva intrinsec, în baza propriei forțe, propriului conținut. Faptul are vocația să fie dovedit, să i-se ofere un anumit grad de certitudine, în schimb opinia nu poate depăși nivelul verosimilității lui Socrate. Iar analiza este doar falsificabilă, vorba lui K. Popper.

Faptele, opiniile și analizele pot și uneori trebuie să coexiste.

Religia ne-a arătat că putem avea Opinii (Analize?) și în lipsa faptelor, în lipsa unei manifestări directe și imediate, percepută la nivelul epidermei. După cum știința ne-a demonstrat că putem avea Analize chiar dacă faptele sunt incomplete, parțial cunoscute sau doar teoretic determinate, anticipate. Marcello Barbieri (creșterea complexității pe baza unor informații incomplete), Popper (falsificabilitatea drept criteriu) au în vedere o astfel de abordare, a capacității omului de ajunge la analize și în lipsa unor fapte complet manifestate.

Când Opiniile devin Fapte sau Analize atunci lucrurile și lumea capătă o nouă configurație.

Căci până atunci, un fapt nevăzut, neperceput, o opinie nefundamentată chiar și subiectiv, sau o analiză fără repere obiective, pot cel mult să producă efecte strict în propria arie de manifestare (oamenii sunt teoretici când nu văd faptele, mistici, religioși, minoritari când au o opinie fără niciun temei, fie el și subiectiv, sau sunt ignoranți când analizează fără a se raporta la ceva superior și stabil, ce nu este influențat de dialogul sufletului cu sine însuși când gândește).

În schimb, când opiniile sunt vândute pe post de fapte sau opiniile țin loc de analize, respectiv când faptele nu există în niciun fel, dar cu toate acestea există analize și opinii ce privesc situații factice inexistente, nici acum dar nici în viitor (ca în cazul științei), atunci avem de-a face cu o anomalie, cu ceva nespecific și artificial creat.

Firescul este înlocuit cu artificialul, lumea funcționează în cadrul unei abstracțiuni.

Spuneam anterior că Platon-Socrate s-au străduit multă vreme să deosebească sofiștii de filosofi și s-au străduit atât de mult încât Socrate a ajuns și la proces. Mai știm și că Isaiah Berlin (in Originile Romantismului) revalorizează sofiștii împotriva cărora au luptat o viată Socrate-Platon, pentru a-i pune la baza pluralismului de idei specific modernității și apoi post-modernității. Nu totdeauna contemporaneitatea Ideii se potrivește cu privirea retrospectiva pe care noi o aruncam asupra respectivei Idei. Pana la Berlin sofiștii erau considerați pseudo-intelectuali, artizanii pseudo-științei caci așa i-a privit si Socrate-Platon, dar uite ca in contextul pluralismului de idei, retrospectiva nu se mai potrivește cu contemporaneitatea ideii (englezii – Berlin, B. Russell nu-l plac pe Platon si nici pe Socrate – i-ar trimite sa învețe ce-i aia știința, după propriile declarații).

Transformarea opiniei în fapt sau analiză nu este de felul transformării retrospective pe care Berlin a aplicat-o sofiștilor. Nici vorbă. Aceasta pentru că Isaiah Berlin realizează transformarea într-o lume stabilă, definită de A. N. Whitehead ca fiind un fel de notă de subsol la Dialogurile lui Platon. Lumea noastră, lumea ce atribuie opiniei și natura de fapt dar și calitatea de analiză nu mai are acel punct de sprijin sens în care volatilitatea este generală și complet acaparatoare, generatoare chiar de abstracțiuni după cum spuneam mai sus.

Nici ceea ce a suferit Platon-Socrate nu poate fi declinat transformării în discuție din același motiv mai sus menționat (există și ceva natural, firesc). Whitehead nu exagerează în niciun fel, în condițiile în care nu doar Platon a fost declinat de gânditorii occidentali ci Occidentul a făcut sisteme filosofice si din ceea ce Socrate-Platon a combătut. Tezele susținute de partenerii de dialog ai lui Socrate au fost transformate in sisteme filosofice occidentale. Callicles din Gorgias este predecesorul lui Nietzsche si a tot ceea ce înseamnă ieșirea de pe harta principiilor morale. Adeimantus din Republica are ideea preluata in Contractului social al lui Rousseau, Manes-Mani, maniheismul creștinism are rădăcini in Adeimantus.

Bănuiesc când s-au întâmplat lucrurile, în ceea ce ne privește, am o idee de ce s-a întâmplat lucrul acesta (transformarea opiniei în regina demersului cognitiv, luând locul faptelor și analizelor), dar fapt (a se citi cert) este că această amalgamare a literelor din FOA a determinat ceea ce trăim zilele acestea în România: opinii prezentate ca fapte și analize, analize ce trimit la fapte sau opinii inexistente.

Avem deja reflexul confuziei, incapacității de a lucra doar cu faptele sau de a deosebi faptele de opinii.

Poate comoditatea, poate ignoranța, poate lenea, poate inadecvarea, poate contextul geopolitic, poate dificultatea de a avea acces la informație, la fapte, illo tempore, etc., habar nu am care are întâietate, dat cert este că noi, ca societatea nu am putut urma până la capăt diferența dintre fapt, opinie și analiză. Am dezvoltat o neputință, o inapetență ce fac ca atât în cursul firesc și poate banal al vieții dar și în manifestările superioare ale acesteia, să nu putem declina și reproduce în mod exact diferența dintre F(apte), O(opinii) și A(nalize).

Superficialitatea, ignoranța, manifestarea decalată a ideilor, achiesarea tardiv la diverse manifestări intelectuale, constituie forme ale aceleiași mecanici – nu am putut genera analize, nu am avut fapte, dar în schimb am folosit opiniile drept fapte dar și pe rol de analize. Am făcut din gândurile noastre cele mai sumare analize științifice, legi de urmat și de recunoscut de cât mai mulți, iar când și alții și-au dat seama că noi nu știm, nu putem să deosebim faptele de opinii, sau analizele de fapte și de opinii, am considerat că e nedrept să fim manipulați, injust să fim judecați, etc.

Aderența noastră la idei și abordări simpliste, superficiale, nefundamentate nu este pentru că în principal nu avem acces la analize, nu știm cum se nasc și se creează acestea (adică nu suntem o națiune științifică), ci mai curând pentru că nu știm să deosebim faptele de opinii, acceptăm opiniile pe post de fapte respectiv nu conștientizăm în niciun fel nevoia de analize, nu avem în plan îndepărtat această umbră a nivelului superior dat de știință, că cineva ar putea să aibă acces și la analize nu doar la opinii.

Și nu putem deosebi faptele de opinii atât din culpa fiecăruia dintre noi, dar și pentru că tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru trăiește în mod real și asumat în această confuzie, nimeni nu-și mai pune problema să deosebească faptele de opinii ci toți dorim să avem opinii pe care să le vindem pe post de fapte și eventual analize. În On Bullshit, H.G. Frankfurt, vorbind despre humbug, drept forma elegantă a bullshit, atribuie ambelor intenția (in other words, it is deliberate misrepresentation; deceptive misrepresentation). Nu-i și cazul amalgamării în discuție unde transformarea se întâmplă acum deja fără intenție, doar pentru că așa am învățat, așa știm să privim lucrurile. Poate fi din culpa noastră dar nu din cauza intenției altora.

Este o stare generalizată de confuzie deja.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *