Din multe puncte de vedere, romanul „Valentinaˮ al doamnei Angela Martin (editura Polirom, 2024)este uimitor, una dintre cele mai reușite producții ale speciei apărute în anii din urmă. Cronica familiei arădene extinse Otescu/ Grozescu în perioada comunistă conține o meditație asupra Memoriei identitare și un avertisment asupra abuzului totalitar. În partea întâi a volumului fluidul narativ transportă spre un acasă ce se devoalează treptat, printre gene, într-o stare ce pare să șovăie între veghe și vis. Un spațiu magic, ce se acumulează pe pagină din fotograme patinate, olfacții subtile și lirismul imanent obiectelor-cronotopuri (Vasile Popovici, Petre Stoica),din zgomote și șoapte îndepărtate care, sedimentându-și sonurile, lărgesc pânza amintirii în vis, iar pe acesta, în poezie. Textul unduie precum o suprafață foșnitoare și caldă, acoperind un perimetru mitteleuropean ce reverberează spre Slavici, Sorin Titel și optzecismul timișorean. Pătrundem, prin urmare, în Universul alveolar al palatelor secession naționalizate, în cămăruțele Fondului locativ și saloanele Biedermaier ale clasei educate, ale căror oglinzi venețiene deapănă povești mai interesante decât Marea Poveste care încearcă să le acopere. În antiteză cu regimul opresiv colectiv, personajele principale se conduc, încă, după rânduiala veche a bunei-cuviințe, care le oferă armonie familială(rădăcină a conceptelor de Ordine și civilizație?),iar comunității, valoare de model funcțional. Rezultatul înțelegerii domestice, viața cu gust pe care o resimt Valentina și fiul ei, Cezar, e amplificată prin ritualuri(pregătitul conservelor pentru iarnă, al lemnelor pentru foc, etc),vizitele prietenilor, gastronomie, rutinele mărunte, de fiecare zi. Simbolul acestei lumi este muzica ; ea însoțește toate secțiunile cărții ca un distilat emoțional, un parfum acustic, o chintesență a limbajului. Pornind din Ócskapiac, miezul multicultural al orașului, obiectivul auctorial translează încet spre Sânnicolaul Mic, cartografiind un ținut al abundenței ce se împrăștie cu cârdurile de gâște pe uliță și se adună în „tufele de bujori îngreunate de floriˮ ; din centrul satului bunicilor Valentinei casa nemțească-vagon răspândește o vrajă ce amintește de respirația Medelenilor sau de cea a Comăneștenilor. Filmul Paradisului infantil se înnegrește, însă, cadrele îi sunt tăiate de imagini ce încep să se deruleze de pe o bobină inversată. Rânduiala gospodăriei este lovită de colectivizarea care „face ordinea prafˮ, strică oamenii și obiceiurile, zgârie, cu un ac de fier, organizarea provincială sinfonică. Prozatoarea înregistrează cu multă atenție anomia, mizeria propagate de „regimul democrației populareˮ, care nu ezită să-și ucidă, să-și distrugă, sau să își alunge incomozii (cazurile lui Relu Mohor, Judith Földes ). Cu toate acestea, domnia sa nu pune accentul pe eroii negativi, și reușește aceasta fără să știrbească validitatea istorică și expresivitatea galeriei compuse. Angela Martin este un mare portretist, care simte senzațiile, desface cu pricepere trăirile și gândurile, folosește cele mai bune decoruri și cea mai bună lumină, cinematografică sau picturală(Cezar la înmormântarea lui Schramm néni, Silvia la Prisaca, ș.a.).Narațiunea se construiește în jurul cuplului simbolic mamă-copil, reprezentanții a două generații, care conjugă toate planurile volumului. Pe „femeia de condițieˮ Valentina Otescu(măritată Grozescu)încercările dure ale vieții (iminența divorțului, accidentul auto, imigrarea fiului)o întorc către sine, o învață echilibrul lăuntric și însemnătatea Memoriei. Evoluția inginerului-șef Laurian urmează, de asemeni, un făgaș interior : năpasta căreia îi cade victimă soția îi întețesc dragostea conjugală, iar „fugaˮ fiului Cezar în Austria îl trezesc asupra caracterului „tovarășilor de drumˮ. Cel de-al doilea ax textual este reprezentat de fiul familiei Grozescu. Descrierea anilor săi de formare constituie un bun prilej de a răsfoi dosarul tinereții într-o lume ce se îndepărtează de noi, dar nu trebuie să se piardă. Executat cu o mână ușoară, de maestru, tabloul bunicii Savita ne-o înfățișează într-un tranzit lin, sufletesc, către bătrânețe și moarte, înveșmântată în laibărul negru-roșu al Persidei sau al Vitoriei Lipan. Flotând în jurul casei de pe strada Crișan și celei a bunicilor, cercurile concentrice ale prietenilor(Lia Ușakov, doamna Mohor, familiile Cociuba și Șerbănescu,etc),și ale vecinilor (familia Vaida, Pista bácsi,doda Măria, etc.)formează ochiurile unei rețele identitare și afective de ajutor reciproc, astăzi dispărute. Nu doar orașul, ci și satul ascunde povești-așa cum sunt cea a familiei Militar sau aventura americană a bunicului Traian (Strain).
Ceea ce izbutește cu asupra de măsură doamna Angela Martin în acest roman este evidențierea relațiilor reciproce dintre Istorie și istoriile mărunte, și cea dintre Istorie-Limbaj. Datorită faptului că aparțin trecutului(sunt reale istoric),personajele cărții migrează în limbaj, câștigă realitate literară în clipa „suspendată între libertate și amintireˮ(Roland Barthes,„Gradul zero al scriituriiˮ)ca într-un al doilea Destin, lingvistic. Urmând pilda locului și a timpului, ce se agregă din reprezentări capricioase, din zgomotele casei(„scârțâitul subțire, ca un mieunatˮ al robineților, ș.a.),oamenii își lasă pe pagină un corp de cuvinte, o amprentă sonoră : o amintire. Atunci când ies din Istorie, ei continuă să trăiască în povestea ce se așterne pe hârtie – la fel de vulnerabilă cronologic. Din făptura mamei-Valentina, observă Cezar în fața jurnalului descoperit în pod,„numai scrisul rămăseseˮ. Înaintând în lectură, (re)găsești în arhitectul acestui volum un mare estet al limbii, fascinat proustian de sunete și de „voluptățile articulăriiˮ(Adriana Babeți). Bogată, savuroasă, diversă, exprimarea eroilor săi nu este doar un mediu existențial textual, ea precizează specificul regiunii și ajunge procedeu principal de caracterizare(doamna Mohor „avea o limbă a ei, fermecătoare, nu doar pentru că era de demult, ci și pentru că venea de departeˮ, etc).
Partea secundară a cărții se focalizează asupra evoluției lui Cezar Grozescu, ajuns bursier stagiar la Facultatea de Medicină din Viena ( 1976). Punctat de greutăți, sacrificii, angoase, traseul lui se îndreaptă, cu vremea, într-o direcție propice. Fostul student bucureștean își schimbă specializarea, solicită azil politic, primul său pacient, Frau Gmeiner, îi atrage dragostea fiicei, Karin, iar munca asiduă îl propulsează în elita științifică europeană. Ascensiunea lui împinge, din păcate, în jos, ca greutățile unei pendule, soarta familiei rămase în țară. Plecarea definitivă a fiului / nepotului „le zdrobeșteˮ celor de acasă „sufletele până la ultima fibrăˮ,și îi distruge tatălui cariera. Narațiunea se transformă într-o cronică a îmbătrânirii părinților, tot mai izolați în culisele unei Românii ce se închide ermetic. Primirea pachetului cu dulciuri din străinătate și „evadareaˮ Valentinei, pentru o lună, în Austria, constituie evenimente nesperate, care le aduc o rază de lumină în penuria și teroarea ceaușismului târziu.
Dacă prima secțiune a romanului pare să-și caute un passe-partout structuralist-postmodern, cu tușe suprarealiste, cea de a doua privilegiază o lectură psihanalitică: referințele, sugestiile în sensul aceasta abundă. Proaspăt rezident în „orașul lui Freudˮ, tânărul Cezar Grozescu deprinde logoterapia(Viktor Frankl),intră în legătură cu psihiatri, compune, indirect, jurnalul detectivistic-medical al vindecării Gerdei Gmeiner. Presărate printre rânduri, sclipesc indiciile sincronicității jungiene(asemănările între locuința Rujiței Jovanovici și cea a lui Karin Gmeiner, concertul cantatei „Carmina buranaˮ, ș.a.). Ele conduc personajul pe cărarea tainică a unui Destin decis, încrustat, se pare, în linia inelului de aur ce scânteiază Totalitatea și individuația. Citită astfel, viața Valentinei devine, dintr-o dată, povestea trezirii conștiinței proprii și a descoperirii Sinelui; siguranța de care femeia dă dovadă în finalul volumului și simbolistica folosită în jurnalul său intim o confirmă.
„Valentinaˮ este un mare roman al Memoriei. Luminată difuz, din mai multe unghiuri, tema cărții se reflectă în oglinda dublă a motivelor reamintire-uitare, somn-trezie. În stratul ei exterior, narațiunea prezintă povestea reală, nefalsificată, a spațiilor, obiectelor și a clădirilor din Aradul natal și a proprietarilor acestora. Personajele cărții întrețin, însă, o relație personală cu Trecutul : ca produse ale unor genealogii diferite, ele nu uită– dimpotrivă, secvențele reale(ori falsificate, la Frau Gmeiner) pe care le extrag din memorie pun în mișcare mecanisme proustiene sofisticate de aducere-aminte. Amintirile aduc oamenii împreună, răsucesc catargul de care se leagă doamna Mohor, în ceasuri de restriște, și îl ajută pe Laurian să își poată „iubi în tihnăˮ soția. Trecând prin sita vieții, Valentina află faptul că trecutul nu poate fi nici neglijat, nici înstrăinat(Viktor Frankl). Ea înțelege că amintirile reprezintă marea noastră operă, chiar ființa noastră, în siaj heideggerian. Nu e,deci, de mirare că boala uitării de care suferă bunica Savita și nepoata ei nu se rezumă la o dramatică eviscerare psihică, ea produce o risipire ontologică în lume.
Pentru personajul feminin principal, somnul constituie o evaziune din teroarea Istoriei prin clipa-privilegiată(Georges Poulet),sau pulberea bergsoniană de clipe(Ion Pop). Plăsmuite din substanța amintirii, visul sau reveria apar ca un spațiu vid, un hiatus textual ce poate fi umplut „cu un sentimentˮ(acvatic-n.n.)„firesc de încredere deplinăˮ, cu mirosurile gospodăriei sătești ; un gol ce se poate deschide către caloricul bachelardian, ori către fantastic (visul, superb descris, al morții bunicii).„Toți dormimˮ, nota Ernesto Sábato(citat de Angela Martin în revista „Culturaˮ, din octombrie 2013),„încă din uterul mamei și până la mormânt, sau nu suntem cu totul trejiˮ. Plurivalent, motivul trezirii se află în relație cu rațiunea, dar și cu rosturile literaturii. Pentru eroii romanului viața(istorică sau livrescă)este imposibilă fără aducere-aminte(Andrea H. Hedeș, 2022). Aceasta rânduiește, ca la Augustin Buzura sau la Sorin Titel, pietrele ieșirii din Labirintul superficialității și angoasei, conduce spre Sine ; mai departe, trezirea identitară ar putea declanșa etapele trezirii politice. În spatele stăvilarului așezat în calea puhoaielor uitării și a dezumanizării obligatorii, afirmă doamna Martin, literatura ne aduce aminte, ne întărește umanitatea noastră esențială. Asemeni șarpelui alunecos al Timpului, romanul domniei sale decupează, filă cu filă, neesențialul din viața personajului principal. Vocea care persistă, atunci când îi închidem coperta, nu se lamentează asupra „imposibilei întoarceriˮ(Milan Kundera),ci ne îndeamnă la o reîntoarcere în lume prin „transformarea amintirilor dureroase în bucuriiˮ.