“Timpul este părintele adevărului”
François Rabelais
Coincidențele nu sunt întâmplătoare…..și de aceea faptul că vestea încheierii misiunii mele la Trieste, după mai bine de 6 ani, mi-a parvenit în a doua parte a lunii august, nu este rodul unui hazard. Apropierea pe furiș a toamnei se îmbină încă duios cu vipia verii și își face simțită prezența aici, la țărmul Adriaticii de nord-est, cu fiecare răsărit și, mai cu seamă, cu fiecare amurg. Aproape palpabil resimt deja o nostalgie crescândă și aud vocea lui Tudor Gheorghe ce mă cheamă nu numai să conștientizez, după Schimbarea la Față, că vara mă părăsește încet-încet, ci mai cu seamă, mă cheamă acasă….”Vine vara/Trece vara/Ce-a fost verde s-a uscat/Plâng prigoriile seara/După ziua ce a plecat.”…Mă cheamă acasă și voi ajunge în plin parfum de toamnă românească, murmurând precum poetul odinioară, regăsindu-mi rădăcinile: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă….”
Desigur, este ora bilanțului și poate de aceea capcana unei înșiruiri de evenimente, deopotrivă realizări și proiecte duse la bun sfârșit sau care puteau fi mai bine articulate, este una reală. Cu atât mai mult cu cât doar trecerea timpului oferă serenitate, o privire poate mai realistă față de realizările sau imperfecțiunile din toți acești ani. De aceea mă voi apleca mai mult asupra trăirilor, sentimentelor, impresiilor ce, cuprinse la final în mantia intimă a propriului Eu, oferă de fapt singurul răspuns care contează: A meritat? Tind să cred că da. Îmi revin amintiri ce iau forma unor chipuri, șoapte, imagini: Acordurile imnului național în magnifica „Sala Capitolare” din „Scuola Grande di San Giovanni Evangelista di Venezia”, iluminarea în culorile Tricolorului a Mausoleului „Candia” din Aquileia și a „Fontana di Nettuno” din Trieste, miile de mâini strânse cu ocazia atâtor întâlniri, mesajele de speranță și solidaritate transmise unei comunități românești atât de numeroase atașate țării și bisericii noastre de toate confesiunile, spiritul de echipă veritabil, pentru a nu spune imbatabil, al echipei consulare și nu numai atunci când peste 36 de mii de cetățeni români au votat în 20 de secții de votare din regiunile Friuli Veneția Giulia și Veneto într-un autentic exercițiu comun de construcție organizatorică, servirea onestă a românității și în prilejurile cele mai festive dar și, cu același sentiment al datoriei, în ocaziile în care cei mai năpăstuiți au avut nevoie de o mână întinsă; cei care, prin iertare și pocăință, găsesc alinare doar la Sfinții Protectori ai celor închiși, Petru și Pavel, înfruntarea pandemiei și organizarea unui flux amplu către țară a numeroși români ce s-au întors către noi căutând dramatic un sprijin urmat de răspunsul nostru: Suntem alături!
Dar bogăția supremă, acum la ceas de final, o reprezintă înțelegerea îndeaproape a unui tărâm. Acea „identitate de frontieră” prin care romancierul Claudio Magris a definit orașul Trieste, această componentă importantă a istoriei europene postbelice așa după cum a rostit într-un discurs celebru Winston Churchill: „De la Stettin pe Baltica până la Trieste în Adriatica, o Cortină de Fier a coborât asupra continentului.” Nu în ultimul rând „cel mai straniu dintre orașe”, așa cum l-a descris poetul Umberto Saba ce a cuprins în aceste câteva cuvinte frumusețea, ambiguitatea, pitorescul unei așezări ce poate fi deopotrivă „un ștrengar aprig și lacom cu ochi albaștri și mâini prea mari pentru a oferi o floare” dar și o ființă efervescentă, crossroad de culturi și civilizații, îmbrăcată în mantie strălucitoare atunci când, în prima duminică de octombrie, ne dezvăluie Barcolana, regal al velierelor din toată lumea.
Nu pot încheia aceste gânduri și mărturisiri fără a mă gândi însă la mesajul universal al muzicii. În crâmpeiul meu de viață lângă țărm adriatic coexistă un ansamblu de trăiri și sentimente fortificat de vecinătatea timp de atâția ani a Veneției. De aceea nu îmi este greu acum, la ceasul cel din urmă, prefațat de lumina blândă a unui august autumnal, să mă las cucerit de acordurile Rondo-ului venețian în multitudinea sa de forme, creație a maestrului Gian Piero Reverberi….Dragi cititori, să ne alăturăm poate mai mult “Rondo Veneziano Fantasia” adică speranței în ziua de mâine, fără să uităm a da locul cuvenit inevitabilei nostalgii pe valurile căreia ne poartă „Sinfonia per un Addio” a aceluiași „Rondo Veneziano”, în sentimente, spații și vremuri imemoriale.
Rămas bun, vouă tuturor, oameni, timpuri și locuri!
Notă: varianta inițială a articolului a apărut în revista „Argeș”, Serie nouă, Anul XXIII (LVII), nr.10 (496), Octombrie 2023, pag.20.
