Peregrinările mele în regiunea friulană a Italiei, adesea profesionale, m-au purtat și în orașul Spilimbergo. Este firesc ca, înainte de fiecare întrevedere oficială, să mă documentez asupra destinației și a subiectelor ce urmează a fi discutate cu respectabilii parteneri de dialog. Deseori mi-am propus și poate am și reușit să pătrund dincolo de informațiile fără îndoială utile și să identific, reflex al primei și statornice iubiri a muzei Clio, resorturile istorice ce întregesc până astăzi, inclusiv prin legăturile cu spațiul românesc, farmecul unei regiuni de la confluența lumilor și imperiilor, aflată între estul și vestul Europei, între lumea germanică, latină și sud-slavă, între munte și Mare. Aceste din urmă cuvinte definesc cum nu se poate mai potrivit orașul Spilimbergo, situat în vecinătatea râului Tagliamento, a frontierelor cu Austria și Slovenia respectiv în proximitatea Serenisimei Veneția.
Originea numelui vine de la o familie de origine germană (Spengenberg) care, în cursul secolului XI d.Hr. s-a stabilit în Friuli și a construit așa numitul “Castrum de Spengenberg”. Așezarea se va numi cu timpul Spengenberch sau Spinemerch, rădăcina cuvântului fiind evident berg (munte) respectiv latinescul speculum (iscoadă). Teatru al disputelor între nobilii friulani vasali inițial și Patriarhatul de Aquileia, Spilimbergo a devenit posesiune a Veneției în anul 1420 și “capo cantone” la final de secol XVIII odată cu războaiele napoleoniene. Urmare tratatului de la Campoformio (1797) Spilimbergo a trecut sub stăpânire habsburgică. În 1866, an cu puternice reverberații și în ceea ce privește istoria României, orașul a devenit parte componentă a așa numitului Regno d’Italia.
Domul din Spilimbergo, monument romano-gotic impresionant a cărui construcție a început în anul 1284, Academia înființată de Bernardino Partenio în care se studiau limbile latină, greacă și ebraică, documentul intitulat „Statuto della Terra di Spilimbergo” (1326) creație a nobililor Bregonio și Bartolomeo, Castelul ce domină întregul areal și care, între zidurile sale impunătoare, a găzduit de-a lungul istoriei personaje istorice precum Carol al-V-lea (Carol Quintul, 1532), Bona Sforza, regină a Poloniei în calitatea sa de soție a regelui Poloniei Sigismund I (1556) sau Henri al-III-lea, regele Franței (1574) și, în fine dar poate în primul rând, mozaicurile ce definesc cultura acestui oraș și simbolizează tradiția romană, bizantină dar și modernitatea, Orientul și Occidentul, Roma și Bizanțul, toate aceste valuri și mărturii ale istoriei se regăsesc aici împreună. Mozaicul are însușirea și libertatea de a fi în același timp vechi și nou, antic și contemporan, tradițional și modern. Iar Spilimbergo a fost, este și va fi un “oraș al mozaicurilor.” De altfel, de peste o sută de ani, în Spilimbergo funcționează „Scuola Mosaicisti del Friuli” iar reprezentantul să cel mai de seamă este cu siguranță Gian Domenico Facchina. (1826-1903). Personalitatea sa precum și ce a nemuritoarei Irene de Spilimbergo, al cărei destin mi-a amintit imediat de Iulia Hașdeu, merită a fi reliefate, în cazul celei dintâi existând și legături de o importanță poate nebănuită cu România.
Născut la mică distanță de Spilimbergo (orășelul Sequels, în provincia Pordenone), Gian Domenico Facchina a copilărit la Trieste, unde a și frecventat o școală de desen. A restaurat, alături de alți maeștri, la doar 17 ani, mozaicurile din catedrala cea mai reprezentativă a orașului, San Giusto. În anul 1847 a ajuns la Montpellier și apoi la Béziers, unde a și deținut un atelier de mozaicuri. Se stabilește la Paris unde, în contextul “Expoziției Universale” din 1867, îl întâlnește pe arhitectul Charles Garnier. Mozaicurile din incinta „Opera Garnier”, edificiu parizian impresionant inaugurat la 5 ianuarie 1875, sunt creația lui Facchina. Acestea se regăsesc în cupola catedralei „Saint Paul” din Londra, bazilica „Notre-Dame de Sion” din Ierusalim, „Palatul Imperial” din Kyoto, „Biblioteca Congresului Statelor Unite” din Washington, „War Memorial” din Canberra, clădiri reprezentative din Buenos Aires dar și….București. Mozaicurile din „Ateneul Român” poartă amprenta lui Gian Domenico Facchina.
Irene di Spilimbergo (1538-1559), fiica nobilei venețiene Giulia da Ponte și a contelui Adriano, a fost un „copil fermecat”. Crescută inițial la Spilimbergo și apoi la Veneția, sub ocrotirea bunicului său Gian Paolo di Ponte, a fost pasionată de muzică și pictură și a impresionat profund, prin vivacitate și inteligență, saloanele epocii. A oferit un concert la Spilimbergo în onoarea reginei Poloniei, Bona Sforza dar, mai presus de toate, a fost discipol al lui Tiziano, cei doi având o relație maestru-elev încărcată de sensibilitate și afecțiune reciprocă, aspect important având în vedere rezerva arhicunoscută a lui Tiziano în a accepta pe cineva alături. Această Iulia Hașdeu avant la lettre a pictat, a cântat la harpă și violă, a compus poezii ce din păcate s-au pierdut, a fost alături de Tiziano și a devenit nemuritoare, așa cum nemuritor este eternul feminin surprins și în tabloul alăturat al aceluiași Tiziano.
Spilimbergo respiră istorie la fiecare pas. Este „orașul ce te fură încet/Cu ale lui tăcute strade” în care pașii se opresc pentru o clipă la întâlnirea cu cel care, după popasul în orășelul friulan, va deveni mai târziu Împărat al Franței: Napoleon Bonaparte. Aici descoperi și redescoperi prezența atât de emoționantă a legăturii cu România: Italianul Angelo Garlatti-Venturini (1859-1945), rezident în Spilimbergo și autor al mai multor lucrări edilitare în Sinaia, familia Giacomello în care atât tatăl Leo Giacomello cât și fiii Giorgio și Paolo Giacomello au fost membri ai Legației Italiei la București respectiv ai Ambasadei aceleiași țări în capitala României sau prezența în memoria citadină a pictoriței românce Gabriela Florescu (1919-1991), soția lui Leo Giacomello. Tablourile expuse la galeria de artă “Spazio Linzi” din Spilimbergo au ca tematică atât lumea rurală și citadină din Transilvania, cu precădere Mărginimea Sibiului și orașul propriu-zis, cât și elementele florale ce reflectă preocupările artistice din ultimii ani de viață și creație a omului de cultură și artă Gabriela Florescu. Aceste prezențe culturale sunt dublate astăzi de o comunitate românească foarte bine integrată în societatea locală. Cele câteva sute de cetățeni români ce trăiesc în Spilimbergo au contribuția lor însemnată la viața economică și, după cum am menționat mai sus, culturală a acestui burg multisecular în care profesiunea de credință a fiecărei comunități este cea a cuvintelor scrise la intrarea în casa natală a lui Gian Domenico Facchina: „Arta sa a condus la triumfuri impresionante și a onorat în acest fel lumea întreagă și patria sa.”
Varianta inițială a articolului a fost publicată în revista „Argeș”, an XXIII (LVI), nr.6 (492), iunie 2023.
