Acoperită, degrabă, de neoanele media și de coperți stridente, spre finele anului trecut și-a făcut apariția o carte:„Despre viață, destin & nostalgieˮ(editura Humanitas, 2022).Volumul îi aparține unuia dintre rarii noștri intelectuali de elită, renascentist prin Universul de discurs și performanța culturală, european prin preocupări și dezacordul argumentat al opiniei, patriot prin durerea de țară și prin implicare în serviciul cultural activ : Horia-Roman Patapievici.
Volumul reușește mult mai mult decât ne declară, întâmpinându-ne, anume cuprinderea într-un triunghi eseistic(„Viațaˮ, „Țaraˮ, „Europaˮ)a scrierilor din perioada 1996-2020. Întorcând prima sa pagină, intrăm într-un laborator mental în care fasciculele ideilor de înaltă frecvență, odată plecate din colțuri opuse(știință și teologie, teorie politică și filosofia culturii,etc.)se întâlnesc într-o prismă hermeneutică ce le captează rostul multiplu și degajă mirarea. Spre pildă, descrierea primelor ieșiri în Occident telescopează concluzii legate de spiritul Europei ca forma mentis(„Înapoi în țarăˮ).Oglindirea reciprocă a două imagini ale Capitalei întoarce obiectivul spre „viitorul politic al României de mâineˮ(„Bucureștiul meuˮ).
Privită în tăietură oblică, lucrarea ar putea fi lecturată în rama teoriei poliedrelor regulate din „Timaiosˮ (54e-56c). Forma sa literară pare a lua ființă prin rotația subtilă a unei ideatice stella octangula(Johannes Kepler, 1609),compusă din două triunghiuri piramidale, complementar-dialectice.
Primul dintre ele, de natură spirituală, descrie un spațiu geometric al lucidității și polarizează, pe vârfuri, temele majore ale cărții : Ontologia și Religia, Epistemologia, Morala și Politica. O parte consistentă a sa cuprinde prețioase indicii în privința evoluției domnului Patapievici în calitate de om de cultură : „Cărțile care m-au formatˮ, „Bucureștiul meuˮ, cercul cultural-inițiatic al adolescenței, cercul al doilea, prin care „își descoperă natura : interbeliculˮ, și se încadrează „spiritului Humanitasˮ. Portretul reprezintă o mare izbândă a acestei regiuni biografice. Caracterizarea, evocarea prietenilor din „patria micăˮ a eruditului bucureștean(Gabriel Liiceanu, Alexandru Paleologu, ș.a.)deține însemnătate culturală, documentară, dar și anvergură morală. Impresionează nu doar calitatea analizei(în „spiritul ireverențios, modernistˮ al lui Gabriel Liiceanu, autorul separă notele „Greciei poeticeˮ și sensibilități protestante),dar și pragmatismul care îl face să deplângă folosul pe care l-am fi putut avea, dacă am fi luat în considerare aportul unor figuri ilustre(Neagu Djuvara, Monica Lovinescu, ș.a.).
Partizan al epistemologiei pascaliene, de neîntreruptă actualitate(enciclica papei Ioan Paul al II-lea din 14 septembrie 1998),gânditorul acuză abordarea obiectivistă pe motivul că materializează „mireasmaˮ volatilă a adevărului și transformă lucrurile la a căror esență nu poate ajunge, în „obiecte ale uriiˮ(„Mâna și nasulˮ, 1993).
Învăluită într-un aer nostalgic, raportarea la Europa ascunde, ca și discursul nicasian comentat, semnul de exclamare al „pietrelor care strigăˮ(Luca, 19, 40)[„Spiritul european în pericol(Constantin Noica și Modelul cultural european)ˮ].Și cu această ocazie, Horia-Roman Patapievici își reiterează convingerile creștin-conservatoare într-un stil în care finețea analizei culturale, conduse de privirea precisă a căutătorului, privilegiază contrastul, dar lasă loc sapienței.
Spiritul „bătrânului continentˮ, Centrul nostru tradițional de sens, este afectat, în prezent, de o boală care îi periclitează temeliile și ne pune pe toți în pericol. Cauzele acestei maladii sunt: criza politică, declanșată de avansul socialismului, drapat în progresism, postmodernism, corectitudine politică, și criza morală, provocată de recesiunea umanismului și a creștinismului. Exceselor și fantasmelor colectivismului, eseistul le opune stilul de gândire liberal(György Konrád),pe care îl recunoaștem în cărțile ocazionale ale lui K. R. Popper și în tradiția invocată de Edmund Burke. Un liberalism de centru, de atitudine, focusat pe conceptul de libertate și pe aversiunea în fața constrângerii, care îl apropie conservatorismului.
Susținerea culturii de specialitate, în paguba celei generale,„superficialitatea, cinismul, falsitatea, dezabuzarea, gustul pentru absurd, relativismul, amnezia și înstrăinarea de sineˮ, „cultura repudieriiˮ(Roger Scruton),„orbirea tehnologicăˮ, distrugerea canonului filosofic și literar își aduc, împreună, contribuția la spectacolul grotesc al împuținării noastre identitare. Antrenată într-o „cultură a replicăriiˮ, și a mediocrității cool,„Europa se nivelează valoricˮ, se grăbește să uite, își transformă locuitorii în oameni orizontali, din care șterge acea „trăsătură(…)asociată profunzimii interioare, capacității sale de a trăi și înțelege sensuri și moduri ale profunzimiiˮ, adică tocmai sufletul(Alessandro Baricco, 2006).
Al treilea fenomen nociv îl reprezintă orbirea. Încurajate de resentimentele stângii, de ignoranța culturală și noncombatul presei creștine, o serie de evoluții demografice(tinerii de la ’68, ajunși la butoanele organismelor comunitare),politice și economice par să impună, fățiș sau nu, norma anticreștinismului. Chiar dacă pare a se fi resorbit „în scheletul și carnea societățiiˮ, uitarea creștinismului constitutiv ne reduce ființa, dacă nu o va pierde cu totul, și abreviază Europa la o „simplă geografie continentalăˮ. În eseul „Noua Europă și vocea care lipsește : creștinismulˮ domnul Patapievici reacționează împotriva omisiunii principiilor creștine din „Carta drepturilor fundamentale ale Europeiˮ(1999)aducând la bară temeiuri constituționale, juridice(testul onus probandi),și tradiționaliste(„camuflarea religiosului prin culturalˮ).
În acest context, hermeneutul român creează un tablou național în care precizia evaluării conlucrează fericit cu noutatea ideii. România de astăzi este produsul paradoxal al „primei revoluții de centru din istoria omeniriiˮ: mișcarea din 1989 care „a revendicat modernizareaˮ i-a adus la putere, din nou, pe comuniști(„Revoluția de centruˮ).Ea nu a reușit să ne rezolve scăderile:complexul adamic, degradarea urbană, regresul cultural, confuzia de valori. Există, însă, soluții : planificarea, perseverența, opoziția deschisă. Protestul suprem, prin indiferență, cu care am putea saluta neglijarea valorilor autentice. Fronda politică, de tipul celei a lui Adam Michnik, alimentată de pietism religios, liberalism clasic și spirit practic(„Confruntarea cu trecutul : soluția Michnikˮ). Mai indicată decât „soluția Cioranˮ (1936), a „punerii României sub teascˮ, pare a fi „înrădăcinarea organicăˮ a valorilor aflate în Centrul ontic al națiunii, și cultivarea lor înțeleaptă( „Noi pe cine trebuie să mai imităm ?ˮ).
Odată cu înaintarea în lectură, cititorul surprinde, la un moment dat, prin urzeala deductivă și relieful inductiv variat, semnele unui limbaj secundar, misterios. Așa cum, în jurnalul lui Matei Călinescu, chipul României îl dublează necontenit pe cel al Americii(„Matei Călinescu: adaptarea la exilˮ),lucrarea pare să îmbrace, treptat, imaginea unui palimpsest care începe să își citească autorul și tinde să îl transforme, dintr-un om cultural, într-un om religios. Lumina care începe să răzbată prin pagini, ca prin ferestre de catedrală, scoate la iveală o a doua structură triadică. Din zonele umbroase ale gândirii-care-mărunțește, căutătorul de sens Horia-Roman Patapievici ne călăuzește pe o altă cale regală, pieptișă, sintetică, spre Centru. Trecerea de la șestoviana grădină a lucidității și a contradicției, către ținutul simplu, nețărmurit, al credinței, are loc natural, reversibil, căci triunghiurile cărții comunică. Privind prin striațiile spiritului cizelat de transmutația culturală, dar ros de absurditatea lumii, eseistul întrevede, ca printr-o undă a nostalgiei, Taina sufletului. Devenită sapientia, rațiunea abstractă intră, pascalian, „în slujba inimiiˮ, și deschide Centrul ontologic, de la care, plecând, ar putea reformula Centrul etic, pe morala iubirii, și cel politic, pe principiile libertății, Tradiției, pietății.
Noua cunoaștere prin iubire rodește un alt soi de fructe. Sub greutatea rodului spiritual, spicul gândirii își ridică, neașteptat, fruntea și devine, ca și în cazul celei a părintelui Scrima, intelecție purificată, „gândire pe muchie de cuțitˮ, asimilabilă, dar nesubstituibilă rugăciunii(„Paznicul meuˮ). Dacă am încerca să o așezăm pe hârtie, ea ar curge, probabil, în caligrafia „scrierii pe sufletˮ, folosite, în accepția auctorială, de către Alexandru Dragomir.
Realitatea sufletească produce consecințe de natură morală. Împletite în materia cărții, lucrează împreună și emit cunoaștere mai multe feluri de iubire. Este iubirea-agápe, din modelul existențial al părintelui Scrima, și amor Deii intelectualis, care îi însuflețește munca hermeneutică. Este philía(„iubirea între egaliˮ),asociată „pasionaților de înțelegere / înțelepciuneˮ și iubirea éros, seducție a Ideeii, traversare spirituală, pe luntrea cărții, dintr-un „loc în altulˮ. Este storgé, dragostea în cuplu(Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Dinu și Nelli Pillat),abur cald al bunătății și al iubirii în familie, dinăuntrul căruia Monica Pillat ne împărtășește bucuria ascensiunii până la „sentimentului sufletesc deplin al apartenențeiˮ și al comuniunii hristice(„Suflete frumoase în vremi de dezastruˮ).
Pentru a se susține și a-și împlini funcțiile, deciziile politicii ar trebui să se „aliniezeˮ Realității sufletești și să „țină agendaˮ moralei iertării și iubirii. Recunoașterea și păzirea sufletului sunt, de aceea, de cea mai mare importanță. Creșterea și rafinarea lui ne încheie armura împotriva uitării și ne înmânează armele pentru despărțirea Binelui de rău. Ne deschide, platonic, o fereastră spre viață, și, în aceasta, o ușă spre Tradiția ce „vine din spatele tău, trece prin tine, prin carnea ta, se întrupează în tine și trece mai departeˮ, așa cum simțea părintele Scrima(„Paznicul meuˮ).
Desfășurată într-un sens contrar celei a „omului recentˮ, călătoria hermeneutică a domnului Patapievici conduce, pe calea theoriei și a simplificării plotiniene(„Enneadeˮ, VI, 9,7),către punctul în care triunghiurile rațiunii și simțirii se conjugă. Apele discursului se adună în acest Centru sufletesc, măiestrit șlefuită lentilă ce focalizează, în harmonia aștrilor de pe cerul privat, splendoarea bolții comune. În ochiul acestei frumoase cărți de înțelepciune trăiește Divinitatea. Cunoașterea Sa, ec-statis, posibilă prin miracolul, pascalian, al Grației, ne excedă antagonismul ontic și epistemic, comută iubirea egotică în iubire de Dumnezeu, și poate să resoarbă, în cele din urmă, carnea în spirit(„Ochii de carne ai iubiriiˮ).
Strălucit dialog cu ideile, lucrarea domnului Patapievici înmulțește viața culturală și viața sufletească a căutării de sens. Ea ne conduce, de fapt, ca o cărare, prin trei feluri de nostalgie, către un pariu deja câștigat.
