Uzi cum eram, am petrecut o noapte foarte grea. Pe acel perete nordic razele soarelui nu ajung decât târziu în cursul zilei. Era imposibil să aşteptăm acea clipă, aşa încât, după destul de mult timp folosit ca să ne dezmorţim muşchii, ne-am reluat căţărarea pe stânca îngheţată. Ne-au încălzit câteva pasaje „atletice”, şi tocmai pe când ne angajam în faimoasa fisură Allain au apărut în spatele nostru, unul după altul, şapte alpinişti. Întâmplarea făcuse ca în acea zi, pe perete, să se adune mai mulţi alpinişti decât au fost până atunci cu toţii. După accentul savoiard, mi-am dat seama imediat că primii cinci erau din Nisa, din faimoasa echipă care de câţiva ani alcătuia „spuma” escaladelor din Dauphiné; ceilalţi doi erau ghizi din Chamonix: Felix Martinetti şi Gilbert Ravanel, bine-cunoscuţi prin performanţele lor sportive şi prin dragostea lor dezinteresată pentru munte. Toţi aceşti şapte căţărători atacaseră peretele în zorii zilei, încălţaţi cu espadrile uşoare şi fără vreun material de bivuac. Urcaseră până aici cu o mare iuţeală, pe care o plăcută emulaţie o împinsese curând până la cel mai înalt grad. Din păcate, prezenţa noastră în fisură le-a frânat elanul, cu atât mai mult cu cât noi, întâmpinând un pasaj greu de depăşit, înaintam cu destulă dificultate şi făceam pauze prelungite. Plictisit de aşteptare şi, fără îndoială, cu scopul de a admira escarpamentele de pe versantul vestic, Martinetti se angajă pe o brână spre dreapta. Ajuns la capătul acestei mici platforme, a zărit o fisură ce părea că poate fi escaladată; câteva împingeri în braţe, două pitoane şi iată-l la douăzeci de metri mai sus, pe o nouă brână. Descoperise adevăratul „punct slab” al peretelui. De atunci, aproape toate echipele au folosit acest pasaj deschis de el. Aplecându-se în gol, Martinetti îmi adresă un iodler voios pentru a mă încuraja. Blocându-ni-se un rucsac, noi încă mai eram în plină încleştare în fisura noastră când cei şapte alpinişti au trecut unul după altul deasupra noastră. Ceva mai sus, am izbutit să-i ajungem din urmă pe rapizii noştri confraţi şi coborârea spre refugiul Charpoua am efectuat-o împreună.
Atunci, pentru a doua oară în decurs de douăzeci şi patru de ore, moartea a trecut pe lângă mine. Ne aflam într-un culoar aproape vertical; coboram primul şi Jeanne Franco era în spatele meu, urmând să ne întâlnim pe o mică platformă. În acel moment, s-a auzit deasupra noastră un zgomot violent de pietre; câţiva bolovani mari se rostogoleau spre noi, ricoşând dintr-un perete într-altul şi făcând nişte tumbe fantastice. Unul dintre ei, greu de cel puţin şapte-opt kilograme, s-a izbit de sol chiar între noi doi.
Am ajuns la refugiul Charpoua abia la căderea nopţii. După scurta, dar violenta boală care mă ţinuse la pat toată săptămâna, această escaladă dură şi gerul îndurat în timpul bivuacului pe care îl făcusem au însemnat pentru mine o bizară convalescenţă şi eram peste măsură de obosit.
