Colocvial și dialogat, elegiac sau ironic, itinerariul liric al lui Radu Sergiu Ruba din „Levitațiaˮ(editura „Tracus Arteˮ, 2021)pare a compune pelicula unui spațiu acvatic. Penelul autorului nu întârzie asupra imaginilor statice, ci descrie volutele unor metafore-cheie(„Călimaraˮ),creionează umbre autoreferențiale, ori refluxul unui personism blurat tip Mircea Ivănescu,„cât să vezi o floare deschizându-se/umbra unui câine/acoperișuri vechi de țiglă/bicicleta rezemată de o poartă/copilăria până departeˮ(„Uite-l pe Rubaˮ). Poetul se privește în trecerea zilei în care își execută ursita, în Realitatea-text, prin care circulă, spionat de poveștile care trebuie scrise(„Un petic de hârtieˮ). Chiar dacă pare tentată a se risipi în afară, atenția scriitorului e dirijată după acul magnetic al sinelui, de-scrierea se repliază, ca scriere de sine, în instanțele intime departe-aproape, biografic-ficțional(„Literele meleˮ);cu toate acestea, în sita versului nu reușește să se acumuleze decât frânturile unui eu poetic tarat(„Pata de pe mineˮ),înclinat spre angoasă: „Se lățește deasupra mea un rest de cer/(…)/ochi pustiu de juvăț/sub orice creangă desfrunzităˮ („Rest de cerˮ). Cadrul textualist se întunecă tot mai mult, tensiunea dintre nevoia confesiunii și lipsa de sens escaladează până la acutele însingurării testamentare, patetice:„Nu lăsa, Doamne,/literele mele să mă judece/(…)/Mă spovedesc, doamne, spun tot/numai nu lăsa literele mele să mă judece./Lacrimi am stors din eleˮ(„Spovedaniaˮ). Pagină cu pagină, jocul poetic creează o pânză incantatorie, cu goluri și plinuri, pe cuprinsul căreia elementele limbajului, înzestrate cu propriul metabolism, își desfac, unele după celelate, ca semințele, sensul: „Ațipite/ cuvintele se rostesc singure/țes începutul visului/(…)/Iar rugăciunea mea/(…)/adună atâtea cuvinte șoptite fără mine/că din ele crește o carte./(…)/ca un bulgăre de marmorăˮ („Ațipindˮ).În culisele vieții resimțite ca un exces(William Blake),ca experiență tragică, autorul descoperă scaunul eului spectator al ipostazelor feminității : obiect al dorinței, reprezentare estetică, catalizator spiritual[„Corabia trează (versiunea revizuită)ˮ].Radu Sergiu Ruba este unul dintre cei mai rafinați artiști ai femeii din poezia noastră de astăzi. Din pustiul prozaic, monocrom, prin mrejele fascinației carnale, el recunoaște irizațiile a ceea ce am putea denumi Frumusețe în sine :„Odaia joasă/cu o masă și două scaune/un pat cu multe perne/(…)/Ochii ei galbeni/suind pe mine îi simțeam de aur/urmați de o mică mână moale/parcă începeau să mă trezească/Îmi șopteau ceva de neînțeles/(…)/Mă luase un tremur ușor./Respiram din ce în ce mai greu/căci sânii ei înfiorau amiaza/și visul îi crescuse între gene/ înlocuind tot luciul priviriiˮ („Sângele meu temătorˮ). Miracolul erotic eliberează, dintr-o dată, din chingile contingentului, din capcana absurdului, re-generează, mai exact naște eul poetic din nou, precum, altădată, Galateea nichitiană, spre Altundeva. Uneori, lumina rarefiată, barocă, pe care personajul feminin o împrăștie stârnește cercurile unui Adevăr transparent, spiritualizat-plotinian:„Întorci îndată capul după ea/e deosebit de frumoasă/(…)/Frumusețea ei nu pare să facă nimicˮ („Nicoleˮ). Această viziune atrage, așa cum se petrece într-o catedrală, flow-ul coloristic al existenței, și umple, până la urmă, ca și chintesență hartmanniană a operei, cupa poeziei-femeie; ea focalizează, simultan, rostul ființei și sensul literaturii. Camuflată sub unduirea verbală, cognitia sensitiva a domnului Ruba năzuiește, de fapt, spre șoapta femeii „cu părul ei de-ntuneric/gâtul lung/cu ochii auriiˮ(„Se-ntreabă poețiiˮ),a cărei apariție produce coincidența artei cu viața, și cuprinde, fără rest, în clipa trăirii autentice.„Nimeni în cartea aceea/dintr-o copertă într-altaˮ, remarcă autorul într-un poem numit după primul său vers, „nimeni/afară de un fel de frumusețe/rarăˮ.
