Ca și-n mai vechea Povestiri de pe Calea Moșilor (2019), în noua ei carte Adina Popescu nu închide între coperți doar câteva mici bijuterii narative. În Vine vacanța cu trenul din Franța (Youngart, București, 2022) autoarea caligrafiază din nou o mică cronică de familie și deopotrivă o incursiune într-un univers peste care s-a așezat cam de mult praful uitării. Și nu e deloc vorba de un volum ad usum delphini, cum ar părea, la prima vedere, sau, în fine, nu e așa ceva decât într-o dimensiune a lui – aceea a unui narator care mimează destul de bine candoarea vârstei claselor primare. Din acest punct de vedere, autoarea amintește de Ovidiu Verdeș, de T.O. Bobe sau de frații Matei și Filip Florian, care au publicat și ei proză din aceeași perspectivă. Oricum, genul „naiv” e frecventat, la noi, poate cu discrepanțe de autenticitate, dar cu reușite notabile. Nu mai adaug aici faptul că Adina Popescu s-a specializat pe literatura pentru copii, ceea ce-i conferă un plus de experiență.
Reîntâlnim în Vine vacanța cu trenul din Franța personajele cunoscute (Doina, Anton și Adina, adică mama, tatăl și copilul), de data asta distribuite într-o serie de miniaturi dedicate vacanțelor în familie din anii 1980. Delimitată în trei grupaje intitulate ca-n cunoscuta reclamă la ciocolata „Piticot” (La munte, La mare, În orice împrejurare), povestirile dezvăluie „aventurile” celor trei protagoniști în sejururile de iarnă și de vară și-n taberele școlare din ultimii și cei mai negri ani ai comunismului autohton. Momentul Revoluției apare la final, în varianta percepută atunci de copil din spusele adulților, iar ultima vacanță e petrecută la Budapesta, în 1990, cu tot cu aerul tare al libertății proaspăt câștigate (granița de vest, atât de mitizată și de dorită „înainte”, nu e decât o fâșie de teren traversată banal cu trenul, după controalele vameșilor atenți la bagajele cu incriminantele produse de „bișniț”). Greutățile traiului zilnic nu reduc bucuria momentelor decât pentru cei mari, pentru cei doi părinți, care încearcă din răsputeri să le pareze prin eforturi uriașe și prin tot felul de aranjamente de genul „pile, cunoștințe, relații”. Micuța Adina nu prea știe de ce sunt magazinele goale, de ce numai în vitrină la „shop” vezi ciocolată adevărată, de ce e proastă mâncarea la cantine și-n tabere, de ce nu poți face rost de alimente mai bune decât prin nenumărate prestidigitații, de ce nu e căldură în hoteluri, cabane și apartamente, de ce oamenii sunt mai toți triști, plictisiți și nervoși, de ce nu poți spune tare chiar tot ce gândești, de ce tatăl ascultă numai clandestin un anume post de radio și trebuie să înjure regimul cu voce scăzută. Adina nu simte cotidianul cenușiu, împiedicat, tensionat și repetitiv, lumea securizantă a părinților, a bunicilor, a rudelor și a prietenilor strecoară inconvenientele, le trece în surdină, le convertește, astfel încât copilăria ei rămâne una numai bună de rememorat. Că merge la Sinaia, la Predeal sau la Bușteni, că urcă pe munți sau că se bronzează la mare, că se plimbă prin păduri, se joacă în fața blocului sau stă la bunici, că frecventează „gazdele” sau camerele rezervate prin ONT, eroina din povestirile Adinei Popescu desenează traseele obișnuite ale unui copil al timpului acela atât de îngălat pentru majoritatea locuitorilor României socialiste. Detaliile abundă la tot pasul – mobilierul anost al interioarelor, penuria și gustul prost al produselor alimentare, mizeria din trenuri și îngrămădeala din autobuze, sărăcia opțiunilor de viață, tipologiile și relațiile interumane de toate calibrele, dar toate sunt salvate de umorul părinților, de bunătatea bunicilor și de hazul multora dintre întâmplări. Nu de puține ori o sticlă de Pepsi sau de Brifcor, o ciocolată „adevărată”, o clătită cu gem, un sandvici cu salam, o poveste a unei rude mai mari, o pajiște la țară, o emisiune sau o carte preferată, un campionat de gimnastică în curtea blocului sau o jucărie improvizată aruncă în umbră neajunsul de a trăi într-o țară aflată sub dictatura unui regim politic întunecat. Contrastul cu vacanțele de după 1990, la o altă vârstă, într-o cu totul altă situație, nu face decât să amplifice culorile omoloagelor de sub comunism, cu bunele și relele lor: „În următorii ani mi-am petrecut din ce în ce mai puțin vacanțe împreună cu părinții mei, la munte, la mare, în orice împrejurare. Eram deja adolescentă și nu prea mai aveam chef să merg cu ei în concediu, mi se părea că mă fac de râs peste tot, o senzație pe care doar un adolescent o știe. Iar ei erau mult prea preocupați să-și trăiască noua viață după care tânjiseră atât de mult – de fapt să se obișnuiască cu ea. Și vacanțele de la Cluj au început să se rărească. În liceu, am descoperit 2 Mai și Vama Veche, plecările la munte cu grupurile de munțomani. Nimic nu mai era la fel”.
Efortul literar al Adinei Popescu e marcat de nostalgie, e-adevărat, cartea ei e un album de familie, până la urmă (secțiunea foto din final o subliniază apăsat, iar la asta contribuie și simpaticele ilustrații ale Bilyanei Velikova). Dar e remarcabil mai ales gestul de-a redeschide o lume aproape muzeificată și de-a o face prin ochii unui copil, al unuia – desigur – fericit.
(text apărut într-unul din ultimele numere ale revistei „Convorbiri literare”)
