Am scris cu greu acest articol. De fapt, l-am lăsat într-un document pe calculator de pe la începutul verii, iar acum e cam toamnă de ceva vreme. Mi-am schimbat și calculatorul și despre rușine tot nu am publicat. Cumva, mi-a fost rușine…de rușine.
Rușine! Off…
E un sentiment foarte, foarte, greu! Începe așa, ca o mahmureală – adică nu știi exact ce ți se întâmplă. Apoi atârnă tare aiurea în toți porii tăi. Și te blochează de la viață! Voi, cei care (mai) simțiți rușine, nu simțiți de fapt la fel?
Ne place sau nu să recunoaștem, generațiile crescute în timpul și puțin după comunism s-au bălăcit în acest sentiment. Vorba “să îți fie rușine” era folosită mai frecvent ca bună ziua. În Oltenia și inclusiv la mine în casă se folosea “rușinuț” în loc de “vagin” pentru fetițe. Discuțiile despre sexualitate – chiar și cele banale – stârneau rușine. Copiii erau mai preocupați să nu cumva să își facă părinții de rușine (?!) decât să fie copii. Iar dacă cineva te considera nerușinat, mamă, mamă!
Eu am crescut cu rușinea în brațe. Îmi era rușine de gânduri ale mele. Mulți ani mai târziu am aflat că poartă un nume, intruzive și că sunt perfect în regulă.. De amintiri. De lucruri din jur. De mine. De Dumnezeu știe ce, pentru că în realitate nu aveam de ce. Chiar nu aveam. Ca mine, sunt mai toți, știu asta acum.
Ce păcat! Ce rușine că a existat atâta rușine.
Chiar citeam la un moment dat un comentariu la unei doamne care plângea sincer după vremurile în care nu te puteai comporta ca…tine, că știai…de rușine. Super! Sunt oameni care cred că e bine să înoți în rușine, că e sinonimă cu educația, cu bunul simț, cu empatia. Nu e!
Doctorul psihiatru și cercetător David R.Hawkins chiar a pus într-o hartă promovată azi la nivel internațional nivelurile de conștință umană. O scară cu progresie logaritmică – nu aritmetică, elaborată în peste 30 de ani de studii, clasifică și caracterizează emoțiile cele mai cunoscute din punct de vedere al vibrației. Pe ultimul loc se află…rușinea.
Eu nu o să vin niciodată pe aceste blog- și nicăieri de fapt, să spun că nu e bine să accepți, să simți, să admiți o emoție care e in tine. Una e să accepți rușinea pe care o simți, să o trăiești, să o povestești dacă simți nevoia, și alta e să o ridici în slavi și să îi conferi caracter educațional și conotații benefice.
Rușinea…
când nu e acceptată, trăită și, într-un final, dată la o parte, ucide visuri și iubiri și realități și suflete.
În același timp, rușinea,
când e negată ca ce e – adică ucigașă de visuri, de iubiri, realități și suflete, sau, mai rău, când e negată cu totul și asimilată cu lucruri pozitive ca educația sau bunul-simț, face fix la fel. Ucide visuri, iubiri, realități și suflete.
Deci ce e de făcut cu această rușine?
Cred că ideea e…să nu ne mai fie rușine….de rușine!
1.Să nu o mai fardăm în ceva pozitiv, în ceva educațional, în ceva bun care merită dat mai departe;
- Să o simțim ca atare, noi ăștia toți care încă o avem în noi – și să îi dăm drumul când putem.
Am scris acest articol – pe alocuri îngălat și prea stufos, pentru că am încă rușine în mine, inspirată de cel din SCENA 9 al jurnalistului și dramaturgului Ionuț Sociu. Îi mulțumesc că i-a spus rușinii pe nume și m-a determinat și pe mine să fac asta în felul ăn care simt acum. Până la urmă, rușinea nu e nicio…rușine.
