Volumul „Cei frumoși și cei buni” de Cristian Fulaş a apărut în anul 2017 la editura Polirom, colecția EGO proză și conține cinci nuvele (50 de bani, Agenția, Liniștea, Giovanni, În celălalt loc, cu o spaimă perpetuă) între care se creează o fină și indisolubilă legătură. Autorul pare să-și provoace cititorul în cea mai recentă carte a sa, luându-și libertatea de a se juca ingenios cu convențiile literaturii.
Întreaga carte reprezintă o coborâre în arcanele sufletului, ale intimității, un „viol” legal, fiind un instrument de dezvăluire ce îi ajută pe oameni să-și cunoască lumea în care trăiesc, dar le deschide și o poartă spre transfigurarea ei. Vom identifica aerul familiar al vieții: chipuri cunoscute, întâmplări de toată ziua, reprezentările unei conștiințe, căci volumul se sprijină mai mult pe imagini decât pe simboluri.
Deși stilul diferă, textele dezbat teme comune, de mare actualitate, printre care se numără: dezumanizarea, societatea tehnologizată, alienarea omului modern, singurătatea.Totodată,vom găsi în cadrul acestor nuvele răspunsuri la întrebările pe care nu mai apucăm să le formulăm, dar le purtăm ascunse în interiorul nostru.
Un aspect extrem de interesant pe care l-am remarcat de-a lungul paginilor este dat de faptul că autorul își ia în stăpânire personajele, le ține strâns ca Mâna lui Dumnezeu imaginată de Rodin, bucata de materie. Demiurgul este capabil de sacrificiul de a nu se dezvălui nemijlocit în creație, deși este prezent mai ales în ultimul text al cărții. Astfel, naratorul însuși pare să dispară.
Propun spre analiză nuvela În celălalt loc, cu o spaimă perpetuă, deoarece reprezintă cheia întregului volum. Aceasta ia forma unui schimb de epistole între un scriitor și prietenul său pe care îl denumește simplu, prin inițiala „O”. La început, personajul argumentează preferința pentru forma de manuscris a unei cărți. Sfatul prietenului său de a-și publica încercările literare trezește în interiorul scriitorului teama de dezamăgire, urmată de un puternic zbucium afectiv. Ulterior, își exprimă ca pentru sine cele mai ascunse gânduri și idei referitoare la lumea în care trăiește.
Corespondeța dintre cei doi dorește să exprime disprețul față de epoca actuală ce și-a schimbat radical sistemul de valori. Este redată revolta față de materialismul plat, de ipocrizie, de superficialitatea unei lumi în centrul căreia nu mai gravitează Omul, ci obiectele pe care le posedă.
„Dispariția lucrului e tragică, moartea unui om e simplă statistică. Motiv de numărătoare, nicidecum de suferință.”
Rândurile de mai sus, precum și textul de față mi-au amintit de unul dintre cei mai importanți autori de expresie germană, și anume, Thomas Bernhard. În ultimul său roman, intitulat „Extincție- o destrămare”, autorul nu-și exersează numai arta exagerării fără limite, de care abuzează, încercând să-și antreneze registrele comicului, ale grotescului și ale teatralității până la ultimele consecințe, ci unica posibilitate de supraviețuire a protagonistului, aflat în răspăr față de o lume care l-a strivit, dorind-o nimicită. Diatribele sale nu iartă nimic, se răfuiește cu tot universul, asemenea scriitorului nostru.
Dacă în acest Anti-bildungsroman pe care Bernhard l-a creat, oamenii pun preț pe statutul social (S-o spunem fără înconjur că în omenire nu oamenii contează, ci doar diplomele şi titlurile), în „Cei frumoși și cei buni”, individului îi pasă mai mult de obiecte și prea puțin de semeni. Astfel, am putea modifica în felul următor fraza lui Bernhard: S-o spunem fără înconjur că în omenire nu oamenii contează, ci doar obiectele.
O secvență-cheie a nuvelei ce susține ideea mai sus menționată poate fi dată de momentul în care scriitorul îi propune prietenului său un exercițiu de imaginație:
„Imaginează-ți: să scriem povestea unui telefon de ultimă generație care-și pierde treptat funcțiile, al cărui ecran încetează să mai răspundă la atingerea degetelor, care se oprește și pornește de capul lui simulând intrarea și ieșirea din comă și moare pe neașteptate, după toate eforturile de a fi salvat ; [..] mii de oameni vor plânge în fața proprietății, îi vor aduce flori, vor intra în depresie și poate chiar se vor sinucide pentru că lucrurile de acolo își vor fi încheiat existența. Știu, mă crezi nebun, dar epoca lucrurilor a luat de mult locul epocii oamenilor.”
Așadar, oamenii nu mai frecventează oameni, ci numai obiecte sau titluri.
Atât scriitorul din „În celălalt loc, cu o spaimă perpetuă”, cât și Murau din „Extincție”, își manifestă o totală independență, refugiindu-se. Cel dintâi își găsește salvarea în scris, iar cel din urmă în cultura umanistă a artei și a literaturii.
Cu toate acestea, volumul lui Fulaș nu trebuie privit ca o resemnare. Este o întreagă pledoarie pentru umanitate. În ciuda realităților dure dinăuntrul său, titlul a rămas „Cei frumoși și cei buni”, semn că mai există pe alocuri câteva fărâme de încredere în specia umană.
