Buzzati: dragostea ca un labirint tulbure

Scrisul lui Buzzati imaginează un spaţiu al răsfrângerilor şi al insolitului. Absurdul este distilat în fiecare atom al realităţii, căci infernurile lui Buzzati sunt cele ale modernilor: elegante, comode, aseptice, înfricoşătoare în perfecţiunea lor geometrică.

“ Marele portret” este una dintre aceste lumi improbabile ale lui Buzzati, o bizară , aparent verosimilă Italie a anului 1972 în care un proiect secret se clădeşte în liniştea gotică a unor munţi inaccesibili. Ştiinţa- ficţiune devine un instrument de investigaţie poetică ce pătrunde în miezul misterului celui din urmă: dragostea tulbure şi neliniştită, imposibil de zăgăzuit şi de domesticit. Recuzita SF este, la Buzzati, un artificiu literar. Cei care sunt în căutarea roboţilor şi a aventurilor spaţiale vor fi dezamăgiţi de ascetica simplitate romantică a istoriei lui Buzzati.

` În centrul acestui domeniu spre care se îndreaptă Ismani şi soţia sa se află un mister care nu are nume: întrebările nenumărate nu pot avea răspuns, căci taina nu poate fi descifrată de cei care se opresc la porţile sale. Ca în atâtea ocazii, muntele este, la Buzzati, un mausoleu în care enigmele se odihnesc, necercetate. Căci instalaţia despre care toţi pot doar şopti se află ascunsă în această fortăreaţă zidită de un creator impenetrabil.

Misterul ce radiază din textul lui Buzzati este un mister al creaţiei, unul care nu poate fi epuizat niciodată cu adevărat: priveliştea care se iveşte din stânci este un uriaş creier artificial ale cărui antene palpită, ca o mare bizară de metal. Iar demiurgul care a a îndrăznit să repete gestul de început al zidirii este Endriade, savantul care domneşte peste acest regat de sunete imperceptibile şi de reţele sofisticate.

În Endriade geniul se întâlneşte cu nefericirea, în vreme ce ambiţia sa are amploarea neliniştitoare a unei obsesii. O relaţia de stranie complicitate pare să îl unească cu creaţia sa: întinderea de oţel şi de beton pare să fie un obiect al dragostei bizare şi al intimităţii. Solitar şi neliniştit, Endriade are profilul unui damnat romantic,căci energia este expresia unui dor ce nu cunoaşte sfârşit, devorator şi tragic.

Ceea ce se dezvăluie treptat, prin monologul sacadat al unei inimi tulburate, este pariul ultim al lui Endriade: labirintul de camere şi de semne nu este decât edificiul în care stă închis sufletul soţiei sale pierdute, Laura. Încătuşată şi imobilă, străjuită de munţi şi ascunsă privirii, fiinţa uriaşă este sarcofagul în care Endriade a depus sufletul purificat al celei pe care, în viaţă, a iubit-o cu patimă şi nefericire. Ecoul petrarchizant se suprapune peste voinţa romantică: fiinţa imaginată de Endriade este acea versiune a Laurei din care infidelitatea şi cruzimea au fost alungate, ca şi cum tot ceea ce fusese imposibil in viaţă este răscumpărat, acum, prin majestatea artificială a maşinii.

Dar poate fi dragostea tulbure, pătimaşă şi crudă îndiguită şi stăpânită cu adevărat de barierele raţiunii? Intuiţia lui Buzzati ajunge spre izvorul din care se hrăneşte acest fluviu de sentimente şi de furie ce îşi caută limba cu care să vorbească, himeric. Creierul imaginat de Endriade este locuit nu de acea Laură ideală şi purificată, ci de femeia care, ispitită de pasiune, urăşte labirintul unde este condamnată să trăiască, în eternitate. Adevărata Laură se revoltă, iar glasul ei se face simţit, treptat, ca un strigăt al elementelor şi ca o lamentaţie a inimii aprige şi furioase.

Mormântul în care Laura este aşezată este neîncăpător pentru această fiinţă fără de trup ce visează, neîncetat, la libertatea pierdută. Vocea ei se distinge din ce în ce mai puternic, ca o chemare disperată: femeia se ridică împotriva cătuşelor care o întemniţează, în genunea de camere şi de porţi.

Visul lui Endriade se sfărâmă, strivit de pasiunea Laurei, ce urcă spre suprafaţă ca o magmă vulcanică. Moartea invocată de Laura este o izbăvire, o descătuşare, o despărţire de trupul de labirint în care sufletul este prizonier. Iar această moarte implorată va veni, în cele din urmă.

Cel care o va ucide pe Laura este însuşi Endriade: glasul se stinge, spre a nu mai răsuna, niciodată. Fiinţa iubită şi detestată se pierde în văzduh, ca un ecou,iar ceea ce rămâne este mişcarea de eternitate seacă a creierului artificial ce toarce în infinit, eliberat de tulburea dragoste a femeii cândva încătuşate în adâncurile sale.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *