Iar atunci când închidem ochii, spre a visa împreună, adâncindu-ne în marea de cristale parfumate a dorului, ceea ce se iveşte, miracol plăpând, în faţa privirii noastre eliberate este acel Focşani al grădinilor care ne-a fost casă şi port, amândorura.
Căci doar în acest Focşani al nervurilor vegetale mai putem regăsi, întreagă şi arzătoare, întreaga fericire pierdută şi doar aici miresmele vieţilor noastre revin spre noi, necariate de moarte. Şi doar în acest Focşani al amiezelor luminate de mişcarea florilor mai putem atinge trupul eteric al fiinţelor care ne-au fost alături, cândva.
Şi este acest Focşani unul în care grădinile respiră, netulburate, aşezate, calm, sub soarele păcii şi al seninului. Sunt acestea grădinile împăcate şi visătoare ce vin din trecutul provincial al celor ce, în marginile lor stângace şi simboliste, au aşternut pe pagina de gardă a cărţilor lor un ex-libris mărunt şi argintat, ca un haiku. Sunt acestea grădinile în care mai răsună ,încă, glasurile de copii alergând către soare, încadrate de grija tandră a bunicilor ce îmbătrânesc în rame de fotografii, spre a fi una cu ritmul vremii înseşi. Sunt acestea grădinile în care timpul însuşi se domoleşte, spre ne acorda, celor vii şi celor morţi, un răgaz de odihnă, ca o boare de primăvară.
Şi este acest Focşani unul al grădinilor ce dorm , spre a se trezi, în noapte, alintate de vânt, muzicale şi miniaturale, asemeni balerinelor prinse, pe vecie, în cosmosul şui al vitrinelor prăfuite. Şi este acest Focşani unul al grădinilor ce îi primesc pe fiii risipitori, gata să le dăruiască mântuirea prin pace la care au visat.
Şi este acest Focşani al grădinilor un domeniu ce se hrăneşte din amintiri şi din surâsuri, căci doar nimicul uitării îl mai poate nărui, , ca un vifor al iernii ce arde şi spulberă. Şi este acest acest Focşani al grădinilor cea din urmă filă pe care mâinile translucide de duhuri o mai pot întoarce, spre a contempla coregrafia trecutului ce nu poate muri.
Iar acest Focşani al grădinilor, cel în care ne topim, cu fiecare zi ce se duce, cunoaşte doar anotimpul de melancolie al unui septembrie ce întârzie, peste case, flori, copaci, oameni şi câini, întins ca un cer de atomi lichizi, un cer din care memoria înlăcrimată face să curgă o ploaie blândă de dor şi de nostalgie, ca un joc al naturii eliberate de jale şi de moarte.
Este un singur anotimp, anotimpul în care tonurile îmbătrânesc, asemeni ceasurilor din vechile gări ale copilăriei, este un singur anotimp, anotimpul ce aşează peste noi firmamentul de tăcere îndrăgostită, este un singur anotimp, anotimpul pe care frazele stângace ale romanului nostru îl cuprind, şir de cuvinte ce vine spre noi, ca o suită de valuri ale mării niciodată încremenite de iarnă.
Iar atunci când închidem ochii, spre a visa şi scrie împreună jurnalul nostru, Focşaniul din care toate au inceput şi în care toate se vor stinge ni se înfăţişează asemeni luminii ce creşte din zidurile caselor noastre: un pământ de raze şi de unde, un cămin al împăcării şi păcii, un promontoriu ce îngăduie sufletelor noastre unite clipa revederii, dureroasă şi tandră. Şi vieţile noastre, de o parte şi de alta a liniei vieţii, curg mai departe, tot mai departe, până când paşiii noştri timizi vor fi reîntâlnit poarta grădinilor noastre : în fine acasă, vom surâde complice, ocrotiţi de clipa ce se arcuieşte deasupră-ne, ca o boltă de meri.
