Editată într-un singur volum masiv, “ Istoria” lui Mihai Zamfir (editura Polirom, 2021) îşi dezvăluie proporţiile monumentale. Exerciţiul de recitire al lui Mihai Zamfir reuneşte, în cadrul aceluiaşi text, vocile plurale care alcătuiesc personalitatea polifonică a autorului: stilisticianul, istoricul literar, prozatorul şi moralistul.
Stilisticianul aduce în “ Istorie” rafinamentul analizei atente la tectonica poeziei. Istoricul literar desenează perioadele cronologice în care portretele de autor sunt încadrate. Prozatorul se simte în eleganţa melancolică a timbrului, dar şi în severitatea ironică sau casantă. Moralistul aşterne peste pagini un sentiment de profundă îndepărtare, ce evocă sobrietatea clasicilor latini.
“ Istoria” lui Mihai Zamfir este un excurs care se citeşte cu pasiunea unui thriller intelectual. Erudiţia devine elementul în jurul căruia se organizează ficţiunea critică însăşi. Comparativismul este calea de ieşire din provincialism. Mihai Zamfir aparţine, prin crez şi sensibilitate, promoţiei de post-maiorescieni. Refuzând totalitarismul cazon al gândirii, refuzând plasarea literaturii în patul procustian al corectitudinii ideologice, Mihai Zamfir duce mai departe o ilustră tradiţie intelectuală. Liberal umanist, Mihai Zamfir apără, cu tenacitate, autonomia domeniului spiritului. În cele din urmă, ceea ce contează este sagacitatea cu care textul este interogat.
Asemeni cursurilor de literatură ale profesorului Vladimir Nabokov, paginile lui Mihai Zamfir instruiesc în această subtilă artă a recitirii. Doar revenirea asupra formei şi sensurilor este calea de acces către miezul pe care orbirea intelectuală partizană îl ratează, sedusă fiind de reţete facile impuse de idolii vremii .
“ Istoria” este cronica a trei secole de literatură română: o literatură tânără, asemeni literaturii ruse. Luciditatea critică a lui Mihai Zamfir vestejeşte, maiorescian, beţia de cuvinte şi delirul naţionalist. Lecţia de literatură devine şi o lecţie de sobrietate patriotică. Recitirea recuperează, amendează, revizuieşte, salvează de la uitare. Ea este privirea ce pătrunde în spaţiile abandonate respectului pios şi van, dar şi uitării. Recitirea provoacă pe cititor, retrezind energiile adormite ale textelor.
Voci şi statui
Fundamentale , paginile dedicate paşotismului şi post-paşoptismului sunt îndatorate acestei vocaţii a “revizuirilor”. “Revizuirile” implică, înainte de toate, detaşarea de vulgată patriotică ce se sedimentează secular, populând canonul românesc cu acea serie de imagini respectabile descurajând relectura. Empatia criticului este vizibilă, iar emoţia se strecoară în fibrele discursului. Contemplarea profilului nebulos şi profetic al acelui ultim Heliade Rădulescu este parte din această succesiune de momente romantice. Acolo unde predecesorii săi au văzut doar acţiune culturală cu valoarea patriotică, Mihai Zamfir intuieşte ruptura existenţială şi modernitatea obsesiilor.
Întâlnirea tânărului Asachi cu Italia eternă acţionează ca un catalizator. O fascinaţie poetică se naşte şi, o dată cu ea, mirajul unei lumi dominate de eufonie şi perfecţiune. După cum, în alt registru, opera lui D. Bolintineanu este redată unui context care este cel al marilor fresce poetice: salvat de la deriziune, Bolintineanu este urcat în limbul creatorilor de limbaj şi de viziune cosmică.
În dialogul pe care îl întreţine cu tradiţia critică, Mihai Zamfir nu ezită să amendeze judecăţi clasicizate şi să se despartă de poncifele generate ideologic. Căutarea unui Eminescu profund, pe care îl ascunde ediţia antumă de poezii, valorifică acel curent hermeneutic ce urcă până la Ion Negoiţescu -reabilitarea prozei este reflexul aceluiaşi demers de a substitui mitizarea prin exegeză nuanţată. Trecând dincolo de locurile comune pe care le întreţine falsa pioşenie a istoricilor literari, Mihai Zamfir reordonează un tablou al evoluţiei literare, retrasând vecinătăţi care pot deconcerta.
Între Caragiale şi Flaubert, comunicarea este dată de pasiunea, vizionară, a căutării perfecţiunii ultime a scriiturii. Eminescu şi Macedonski devin elementele binomului în jurul căruia se construieşte modernitatea însăşi : încărcat de emoţie şi recurgând la subtilitatea narativă a prozatorului, capitolul dedicat lui Macedonski este omagiul adus biografiei creatoare ce privilegiază experimentul şi sincronizarea. Între atracţia regresivă a lui Eminescu şi forţa adamică de pionier al modernităţii pe care o ipostaziază Macedonski, se situează un întreg teritoriu de tonuri ignorat în numele orbirii “ patriotice”.
Un timp al încercărilor
Cât despre interbelic, acesta comunică cu istoria secolului în care este încadrat. Şi chiar dacă Mihai Zamfir alege să se oprească la finele lui 1945, în pragul democraţiei populare, traseul este dus mai departe, în măsura în care vieţile interbelicilor se continuă sub noul regim comunist. Linia de demarcaţie între literatura care se construieşte în libertate şi arta comandată /condiţionată de tiranie este una pe care Mihai Zamfir o trasează cu fermitate lovinesciană. Excelenţa interbelicului decurge nu doar din vitalitatea sa proteică, ci şi din condiţia libertăţii creatoare care îl defineşte. Epilogul dedicat comunismului serveşte ca o linie de acces spre interbelic. Triumful realismului-socialist semnalează debutul unor decenii de planificare prin teroare sau complicitate.
Această linie de fecundă infidelitate îi oferă lui Mihai Zamfir ocazia de a fi în afara şi în interiorul interbelicului. Criticul devine un narator care se apropie şi se depărtează de personajele ficţiunii sale, iar vocea sa acompaniază tribulaţiile eroilor. Trauma comunistă, de la interdicţie la închisoare, devine, pentru cei care o înfruntă, ocazia redempţiunii sau a a reinventării.
Traseele sunt, adeseori, marcate de o extraordinară tenacitate intelectuală. Comunismul şi tăcerea impusă de oficialitate înseamnă, pentru Blaga sau Voiculescu, anii în care identitatea lor se remodelează: postumele devin, în această relectură a interbelicului extins, prezenţa ce luminează, dincolo de cenzură. Pentru Blaga sau Voiculescu, actul de a scrie se emancipează de presiunea imediatului, aspirând la puritatea dureroasă a unei alte lumi, ce nu le va fi accesibilă decât în posteritate.
Interbelicul desenat de Mihai Zamfir este, în ultimă instanţă, nu doar rezervorul din care se extrage seva de energie autentică a anilor de după 1964, ci şi însuşi modelul paideic la a cărui emulare se aspiră, o dată ce zonele de libertate sunt din nou permise. Interbelicul este momentul în care se formulează întrebările şi se instituie modelele, interbelicul este prezenţa în raport de care se poartă marea conversaţie intelectuală din comunism.
Interbelicul reconstituit de Mihai Zamfir este prin excelenţă eclectic, mefient în raport de avangardă, dar capabil să ofere o cale de ieşire din prăfuitul conformism eticist al sămănătorismului, de exemplu. Interbelicul, ce nu se poate reduce decât la o sumă de portrete, este regândit prin abandonarea distincţiei, clasicizate, dintre modernism şi tradiţionalism. Interbelicul extins al lui Mihai Zamfir este mult prea fecund şi vital spre a fi încadrat în rigoarea patului procustian.
Şi poate de aceea rândurile de final ale panoramei lui Mihai Zamfir sunt încărcate de o melancolie temperată de optimismul stoic. Trauma comunistă a avut drept ambiţie ultimă evacuarea din memoria colectivă a interbelicului: de la interdicţii la impunerea realismului-socialist, democraţia populară a aspirat la aneantizarea literaturii de dinaintea ei. Acei ani în care literatura încetează să mai existe, aproape, sunt cei in care proiectul comunist îşi atinge pragul cel mai de sus al intensităţii sale. Dar, chiar şi în acei teribili ani, literatura este dusă mai departe de cei care, în emigraţia interioară fiind, scriu cu tenacitate, ca şi cum ar mai exista un viitor.
Sevele interbelice irigă solul postbelic, în contra voinţei oficiale. Literatura sub comunism obligă la inventarea nişelor în care se poate instala talentul necorupt de pactul cu partidul. Schiţa lui Mihai Zamfir este, aici, afină cu analiza lui Eugen Negrici. În ceea ce are mai durabil şi trainic, postbelicul înseamnă contrazicerea liniei oficiale, prin constituirea unor vaste domenii ale imaginaţiei sau ale memoriei ascunse.
Iar ceea ce este cu adevărat impresionantă este puterea tradiţiei interbelice de a supravieţui, în catacombe, spre a reurca la suprafaţă. Educaţia şi sensibilitatea celor care nu sunt creaţii ale lumii noi sunt ancorele în jurul cărora se modelează noi continente. De la “cerchişti”, “albastrosişti” la târgovişteni, trecând prin Noica ,Steinhardt ori criticii din cea din urmă generaţie postmaioresciană, ei construiesc alternativa, în secret şi mai apoi în libertate. “Generaţia pierdută” a unor Dinu Pillat, Constant Tonegaru, Barbu Cioculescu, Alexandru Vona sau Pavel Chihaia este o punte, peste abis. Continuitatea liniei lovinesciene înseamnă, în anii de după 1964, centralitatea criticii literare, iar, în exil, forţa de iradiere a unor Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca.
“Istoria” lui Mihai Zamfir educă prin subtilitatea rafinată a paginilor sale. Ea are, în monumentalitatea ei poetică, atributele unui model. Ea instituie un stil şi o metodă. În posteritate, ea devine parte din canonul critic românesc : drumul pe care îl trasează se intâlneşte cu cel al întemeietorilor, ca într-un epilog nostalgic. Vocile şi statuile revin către noi, ca prin miracol.
