Victoria Chang
Nu pot mărturisi cu toată inima
că aș sări în fața unui autobuz
să te salvez pe tine de la moarte.
Și ce-i dacă o fată nu este cu nimic mai presus
decât mama ei?
*
A iubi pe cineva
înseamnă a admite extincția
Îmi repet asta
ca să nu mă îndrăgostesc niciodată,
ca focul să mă mistuie doar pe mine.
_____________
Câteodată, tot ceea ce am
sunt cuvintele, iar a le scrie înseamnă
că ele nu mai sunt
rugăciuni, ci animale.
Alți oameni le pot vâna.
*
Nu ai nevoie de nimic
de la mine, ai deja
tot ceea ce-ți trebuie:
luna, o rană pe suprafața lacului,
urmele noastre, pe care să nu calci.
_____________
Dinții Mamei mele — au murit de două ori, o dată în 1965, când i-au fost extrași, toți,
de la o infecție gingivală. A doua oară, pe 3 august, 2015. Păstrez dinții ei falși într-o cutie,
în garaj. Când a murit mama, i-am atins, i-am mirosit, chiar mi s-a părut că
aud un scâncet. Mi-am pus dantura ei în gură. Dar având două seturi
de dinți m-a făcut și mai flămândă. Când a murit mama m-am privit în oglindă,
cuvintele ei într-un cerc în jurul gurii mele, ca pudra de zahăr de pe
gogoși. Ultimele ei cuvinte au fost în limba engleză. A cerut un Sprite. Mă întreb
dacă ultimul ei gând a fost în chineză. Mă întreb care-a fost ultimul ei gând.
Obișnuiam să cred că cuvintele unui om mor odată cu el. Acum știu
că sunt răspândite peste tot, căutând un sens de care să se atașeze precum o aromă.
Mama obișnuia să strângă flori de portocal într-un vas mic. Trec pe lângă
portocalul acela în fiecare primăvară. Întotdeauna am crezut că doliul e ceva care are miros.
Ceea ce nu știam e că, de fapt, nu este un substantiv, ci un verb. Că se mișcă.
Victoria Chang (n. 1970, Detroit, Michigan) este o poetă și editoare americană, una dintre cele mai citite poete de pe continentul nord american la ora actuală. Părinții ei au emigrat în Statele Unite din Taiwan. Este absolventă a Universității din Michigan, cu specializare în studii asiatice, și a Universității Harvard, unde a absolvit programul de master cu aceeași specializare. De asemenea, a obținut un master în poezie de la Warren Wilson MFA Program for Writers. Cel mai recent volum al sau, Obit, publicat de Cooper Canyon Press în 2020, a ajuns pe lista scurtă a celor patru poeți internaționali nominalizați pentru prestigiosul premiul canadian în poezie, Griffin International Prize, pentru anul 2021 (https://www.griffinpoetryprize.com/awards-and-poets/shortlists/2021-shortlist/). Amintesc aici ca acest renumit premiu a fost câștigat în 2018 de Ana Blandiana pentru întreaga sa activitate literară. Același volum de poezie, Obit, i-a adus Victoriei Chang premiul pentru poezie în 2021, oferit de Los Angeles Times, de asemenea, premiul oferit de PEN Center SUA, precum și California Book Award. Chang este editor de poezie pentru Tupelo Quarterly și editor colaborator pentru On the Seawall. Chang a fost editor – invitat al Poem-a-Day pentru luna mai, 2019. În prezent locuiește în Los Angeles.
Victoria Chang
I can’t say with faith
that I would run toward a bus
to save you from death.
If a girl is only as
good as her mother, then what?
*
To love anyone
means to admit extinction.
I tell myself this
so I never fall in love
so that the fire lights just me.
_____________
Sometimes all I have
are words and to write them means
they are no longer
prayers but are now animals.
Other people can hunt them.
*
You don’t need a thing
from me, you already have
everything you need:
the moon, a wound on the lake,
our footprints to not follow.
_____________
My Mother’s Teeth—died twice, once in 1965, all pulled out from
gum disease. Once again on August 3, 2015. The fake teeth sit in a box in
the garage. When she died, I touched them, smelled them, thought I
heard a whimper. I shoved the teeth into my mouth. But having two sets
of teeth only made me hungrier. When my mother died, I saw myself in
the mirror, her words in a ring around my mouth, like powder from a
donut. Her last words were in English. She asked for a Sprite. I wonder
whether her last thought was in Chinese. I wonder what her last thought
was. I used to think that a dead person’s words die with them. Now I
know that they scatter, looking for meaning to attach to like a scent. My
mother used to collect orange blossoms in a small shallow bowl. I pass the
tree each spring. I always knew that grief was something I could smell. But
I didn’t know that it’s not actually a noun but a verb. That it moves.
