Distinctiv prin construcție, flexibilitatea registrelor și expresivitate portretistică, volumul „Femeia de marțipanˮ al lui Radu Țuculescu (Editura Polirom, 2020)este un Bildungsroman în care se pliază o poveste de dragoste, scrisă cu cerneală alchimică și un policier. Animat de dorința de a se pregăti pentru profesia de detectiv, adolescentul Martin Breda (Marti) se angajează în…toaleta orașului, subteran „far de observațieˮ al unei lumi carnavalești decupate, parcă, din „Elogiul nebunieiˮ, care își regăsește expresia într-o extravagantă prezentare de modă.
Începută în subsol, trama erotică Marti-Maraia, continuă, peste ani, în decorul unei aventuri culturale europene. Odată cu rotația cadrelor turistice, în jurul perechii se reface zodiacul personajelor care apar și dispar de pe suprafața textuală, precum cărțile de Tarot sub degetele Providenței, se reflectă unele pe altele și în oglinzile concave ale copilăriei. Treptat, excursia intră „sub un voal subțire, misterios și magicˮ. O privire atentă descoperă rețeaua unor bizare corespondențe, un alfabetar de indicii și simboluri care deschid interfețe planurilor real și fantast și pasaje către romanele precedente. Privind în acest fel, acul busolei narative rotește neașteptat. Dintr-o dată, detectivul nu se mai îndreaptă către Basel (centru alchimic),ci începe să fie atras de orașul-athanor, cu magnetismul cu care, odinioară, Mercur cel verde-feminin ademenea Sulful roșu la nunta Principiilor din Tria Prima (Paracelsus). Deasupra căii inițiatice se deschide lumina Ochiului tutelar fără pleoapă, pe care Marti îl regăsește pe gâtul iubitei, în Praga, în Amsterdam, și care îi vestește Destinul cunoașterii – care, nerespectat, l-ar putea arde cu flacăra Ochiul de dragon / basilisc al Inconștientului ignorat. Prin actul ritualic al dez-virginării Maraiei, desfășurat în „spațiul consacratˮ al camerei magicianului Berthold, printre aromele androginice ale nopții „ca o pastă de migdale cu fisticˮ, tânărul nu dobândește numai „leacul iubiriiˮ, care îl „vindecăˮ de iluzia „lumii răsurnateˮ, dar își completează ființa și face un pas înainte către decriptarea tainelor ontologice.
Cartea se pretează, prin urmare, unei lecturi psihanalitice. Dacă în primul capitol Martin stăruie în reprimarea Inconștientului (cu toate că își recunoaște anima în figura mamei și în „vrăjitoareaˮ Maraia),unificarea ulterioară animus-anima și acceptarea Umbrei, trecerea către a doua fază a Individuației jungiene, îi conferă cunoașterea de sine și echilibrul necesare dezvoltării personale și profesionale. Nu este de mirare, deci, că prin concursul prietenilor, dar, mai ales, grație științei concordanțelor pe care a deprins-o, Marti rezolvă cazul unei crime multiple și atinge faima internațională.
Finalmente, centrul de interes al cărții glisează asupra coincidențelor, care, asemeni simbolurilor, țes delicate fire între solar și nocturn și trimit către investigarea serialității (Paul Kammerer), sincronicității (Carl Gustav Jung, Wolfgang Pauli), teoria câmpurilor morfice (Rupert Sheldrake). Dacă misterul „Femeii de marțipanˮ nu derivă dintr-o crimă oarecare, ci este doar vălul care împresoară viața, Martin Breda ar putea deveni, în cele din urmă, un detectiv existențial, care nu mai întreabă „de ce ?ˮ, ci „care este sensul evenimentelor ?ˮ (Andrei Pleșu). Privită în penumbră, în canatul ultimei pagini apare, ca într-un El-iksir caligrafiat hermetic, simetria perfectă a Florii Vieții, în totalitatea culorilor ei.