Elianei, femeia-copil
Péter Demény e un etern îndrăgostit: de limba maghiară, care l-a consacrat și care-i conferă o mai mare libertate de mișcare, de scris, de zbor (scrisul-zbor ca libertate deplină), de Katerina (personaj de sine creat), iubiri pe care, nu numai că nu le ține doar pentru sine, ci și le expulzează-n lume, împărtășind cu cei dependenți sau suferind de frumos. Căci ce e empatia (în greaca veche ἐν, în, în interior și πάθoς, suferință, ceea ce suferi), dacă nu a simți cu inima altuia, a privi cu ochii altuia, a asculta cu urechile altuia, a pulsa cu inima altuia, a te identifica, până la contopire, cu ,,celălalt” și a-l prelua integral? La fel e și Kocsis Francisko, poet de excepție și de mare vibrație lirică, tălmaci de forță din limba lui Sándor Petöfi sau Mádacz Imre, ce-l secondează pe Péter Demény, făcându-l accesibil publicului vorbitor de limba română. Doi maeștrii de ceremonii care-și asumă un rol dificil, acela de a scrie despre iubire, sentiment coagulant, veche de când omenirea, dar, paradoxal, nouă și mereu alta, fascinantă, orbitoare și surprinzătoare, care deschide larg baierele sufletului și porțile cerului, dar care și înrobește, cea care înalță, transformă, modelează (cu un limbaj propriu, când codificat, când simplu, la vedere), din care se trăiește torențial, dar se și moare, cu un uriaș potențial restitutiv (restitutio in integrum)-restaurator, cântată și slăvită de trubaduri și de poeți din cele mai vechi timpuri, în numele căreia s-au purtat bătălii sângeroase, fără învinși și fără învingători, și s-au sacrificat destine și imperii, sentiment în a cărui absență totul trece într-un plan secund, care îmblânzește, dar și eliberează demonii și hűbris-ul, ,,acoladă” sub ale cărei brațe drăgăstoase încăpem cu toții, care oferă loc de manifestare a sclipirii de divinitate din noi, care convertește la o ,,religie” universală, nicicând ,,omologată”, care ne clădește pe interior, dar ne și surpă sau vulnerabilizează, care, în funcție de cum e gestionată (și de starea de spirit a capricioaselor și răsfățatelor ursitoare), înnobilează sau împinge pe abrupte culmi ale disperării, care ne ,,confiscă” pe noi nouă înșine, cristalizându-ne, dar și fărâmându-ne în bucăți, care dezlănțuie, dar și ține-n frâu, desăvârșit ,,pedagog”, nectar, dar și aguridă, aripă, dar și călcâi.
Péter Demény face o declarație de dragoste Iubirii cu majusculă, pasionat și pasional fiind. E o carte croită după chipul și asemănarea sensibilității sale creatoare, confesiuni ale Katerinei, ,,femeia-pasăre” (p.5), personaj construit la intersecția realului cu fantasticul și a regnurilor (,,pasăre umană”-p.11), foarte asemănător cu Katinka Anișoarei Odeanu din Katinka sau Fantomele de la Valea Lungă, ,,binecuvântată cu darul zborului” (idem), echivalent al libertății, dezlipirii, desprinderii și despletirii, care-și deapănă poveștile de iubire din tinerețe care i-au asigurat privilegiata stare eterată și de imponderabilitate, dar care i-au și frânt aripile (,,zborul mi l-a dăruit cerul […]”-p.23). Katerina, provenită din mediul aristocrat (margrafii), e captivă lumescului, teluricului (pământ, dar și îngustimea mentalității umane). Deși locuiește într-un castel de poveste (Casa del Pasado), viața ei e departe de a fi feerică. Adolescentă rebelă, ea caută să-și ia zborul (la propriu și la figurat), să se detașeze de sub tutela castratoare a unor părinți absurzi și insensibili (,,acești doi corbi bine-crescuți, care au aripi numai ca să li se lipească de trup.”-p.23), care-i șuntează destinul după bunul plac, promițând-o de soață principelui Nicolaus, de care nu o leagă absolut nimic, personaj venerabil ajuns la apusul existenței: ,,viața nu-i altceva decât robie legată de glie, care îngăduie doar infima fericire a fâlfâitului de aripi; pluteam, pluteam spre cer, de parcă nici ca pasăre nu eram una, stol întreg, așa cum nici ca om nu eram unul, iar astăzi am ajuns să cred că și din pricina asta nu puteam fi fericită și poate de aceea am avut parte de o fericire de alt fel, una cum nu pot resimți cei în care nu locuiește o pasăre.
În mine, de multă vreme deja, e o sfâșietoare, o imensă liniște.” (p.6)
Complet dezinteresată de ranguri și de bogății materiale, Katerina e fericita deținătoare a unei incomensurabile spiritualități. Motivul vieții ca un pahar de sticlă, dublat de scrisul și iubirea ca zbor traversează, precum o săgeată în zbor, întreaga carte de tip avia a lui Péter Demény. Prin vocea personajului său feminin, scriitorul eliberează din preaplinu-i afectiv veritabile nestemate de cugetare filosofică și de intensă și copleșitoare trăire. Sunt reflecții personale care depășesc limitele narativului, tulburătoare și de mare profunzime, consecință a frământărilor existențiale-foaie de parcurs. Destinul fascinant al Katerinei e urmărit cu minuție, pas cu pas, da capo al fine. Ea însăși iubitoare de Frumos (,,rostirea frumoasă e piatra de temelie sau meștergrinda credinței […]”-p.34), de Bine și de Adevăr, caută să înțeleagă și să se înțeleagă, proces intelectual prin excelență (intelego). E o împletire de voci, a adolescentei inițiată în tainele zborului, dar și a femeii ajunsă la maturitate, după ce a ,,ars” existențial la cele mai înalte cote. Tonul melancolic e consecința regretelor și a neîmplinirilor majore, în ciuda iubirii-zbor pe care o învață de la o vârstă fragedă și care i-ar fi putut asigura mântuirea și nemurirea: ,,La început doar mă zbăteam, loveam aerul, deși aș fi vrut să lovesc cerul, dacă nu puteam s-ajung până la Dumnezeu, căci distanța până la el e de nestrăbătut […].” (p.6-7); ,,dacă cineva e menit zborului, cum să nu supraviețuiască prăbușirii?“ (p.9). Și, într-adevăr, Katerina își supraviețuiește sieși după iubirile eșuate, însă zborul nu o poate lecui de nefericire și de singurătate. E, pe undeva, ,,revanșa” acelui Dumnezeu rece, distant, omniabsent și imaterial la care refuză să se închine cu obstinație (la fel și în fața slujitorilor săi –Pater Rogerius, poreclit Pater Brouillard, ,,acest prostănac convins”-p.35, ,,om mărginit”-p.41), considerați niște falși, limitați și ipocriți), cu care, în tinerețea-i năvalnică, se gâlcevește mereu și-i cere socoteală, aceeași pedeapsă cu care a fost sancționat și îndrăznețul Icar. Răzbunătorul Dumnezeu e unul dintre pericolele din aer de care Katerina e conștientă și pe care încearcă să le evite. Așadar, nu numai terestrul e un topos nesecurizant, ci și celestul cel crezut sacru prin excelență, tăriile cerului unde operează ierarhii, metehne și năravuri de tip uman. Pentru Katerina, care investește umanul cu apelative divine, imaginea lui Dumnezeu-cel bun e proiectată în bărbatul iubit: ,,dumnezeiescului meu Diego” (p.118).
Zborul ca stare de fugă, ca întâmplare în (i)realitatea imediată, e și un complex transfer identitar: ,,După această zbatere neliniștită, îngrozită, rebelă, a urmat un zbor domol cu leneșe bătăi de aripi; nu neg, începea ca o resemnare, aș fi plâns, dacă o pasăre ar ști să plângă, aș fi zburat o vecie așa!; dar nu, nu așa, totuși, a venit clipa liniștirii, inima nu mi se mai zvârcolea atât de sălbatic, ar fi vrut numai să se rupă, apoi nici măcar asta, am scăpat, definitiv, revenind cu totul acolo de unde mi-am luat zborul, nu mai eram eu, ci pasărea aceea care puteam să fiu și care sunt din ce în ce mai mult, deși e și asta împotriva mea, simt că voi înnebuni, aud șuierând aripile corbilor mei […], nu numai că le voi auzi aripile, dar vor încerca să mă și ciupească cu pliscul, iar acest ceva care e important numai pentru mine, dar mai important decât orice, nu voi reuși să-l descriu, pentru că nu voi mai fi în starea aceea, când eram eu, care sunt acum, deși cât de mult mi-ar plăcea să nu fiu eu. Și tocmai acest lucru îmi plăcea la zbor, că uitam atât de repede că trăiesc, într-un ceas, două, deși acolo, în apropierea cerului, în acel infinit inaccesibil, totul se schimbă, inclusiv timpul […].” (p.9-10).
Katerina își duce viața ternă între reziduurile de umanitate și zbor. Cum fericirea nu e pentru toți la fel și nici la îndemână, asemenea și aspirațiile care deschid un abis între adolescenta de douăzeci de ani și părinții săi opaci la elevare (,,am sperat […] că-mi vor observa zborurile și astfel, chiar și treptat, chiar și nesfârșit de încet, vor înțelege totuși că fata lor e altfel decât ei […]“-p.12-13), pentru care contopirea cu persoana iubită e considerată un moft. Ironie a sorții, să fii capabilă de zbor, dar să te țină ancorată de teluric micimea, egoismul și brutalitatea semenilor. Katerina e în aer, sentimental vorbind, chiar dacă zborul îi înlătură orice barieră. Drama Katerinei constă în imposibilitatea de a se detașa total de terra mater/matrix genitrix și de tot ce presupune ea, ,,balast” care-i perturbă grav delicatele coregrafii-volute pe orizontală și pe verticală.
Cum minunile nu vin din neant, personajul providențial care apare în viața Katerinei e ludica Odile, guvernanta vorbitoare de limba franceză, limbă a iubirii, care o învață, prin puterea exemplului personal, ce înseamnă pofta de a trăi dincolo de piedici și de inhibiții, de a da cu tifla normelor, dogmelor și convențiilor sociale ipocrite și sterile. Spirit eminamente liber, netributară nimănui, înzestrată cu capacități ce transcend umanul, un fel de Francisc din Assisi în ipostază feminină, îmblânzitoare de animale sălbatice (mistrețul pe care-l călărește și stăpânește fiind și întruchiparea animalicului din om), Odile e efemerida, sufletul-pereche al Katerinei, răpus, în cele din urmă, de ciumă. Moartea ei e percepută de Katerina ca surparea iremediabilă a cerurilor, cel făcut responsabil direct fiind însuși Deus Otiosus. Între cele două se naște o dragoste la prima vedere, surorală, pură și neprihănită, Odile, personaj adorabil, având rolul de a suplini și compensa statutul de mamă, prietenă de nădejde, îndrumător spiritual: ,,când iubita mea guvernantă, Mademoiselle Odile, a murit, mi-am luat și atunci zborul din sala armelor, acolo mă duceam întotdeauna când în viața mea intervenea o răscruce, la moartea lui Odile și deopotrivă a mea, pentru că nu puteam interpreta nicidecum altfel clipa aceea în care am aflat că voi fi mireasa principelui Nicolaus, mi-au dat vestea și mi-am luat zborul pe fereastră țiuind, nu mă interesa nimic, și-n nepăsarea asta, în fine, le semănam nefericiților mei părinți.
Pe Odile am iubit-o, pentru că era nebună, ca mine, umbla peste tot cu un evantai galben, nu-i păsa de pădure, și mai ales de oameni, căci pădurea tăcea, mai exact: vorbea cu totul altfel decât lumea, lumea aceea la care se refereau mereu mama și părintele meu, ce o să zică lumea, ce vor spune oamenii, ce-mi păsa mie cine ce va spune, când, în timp ce toată viața mea, exceptând o perioadă extrem de scurtă, se scurgea totuși sub semnul acelor puncte de vedere cu care nu aveam nimic în comun, și nici Odile nu avea, scălâmbă se împiedica în pădure, păsărică! striga fericită, ultima silabă o striga scurt și înalt, niciodată n-o părăsea dulcele ei franțuzism, și asta îi stătea foarte bine, ferigă!, striga altădată, striga tot timpul, chicotea, chiuia de fericire, poate pentru că eu nu puteam fi, Dumnezeu îi pedepsește pe cei care așteaptă ceva de la el, care se bazează pe el, nu-i voie să te aștepți, pe el trebuie, pur și simplu, să-l înțelegi, și nu doar atât, trebuie să accepți ce ți se întâmplă prin el, iar fericirea nu trebuie s-o cauți, ci s-o întâlnești în tine însuți, iar Odile a găsit-o, știa să se bucure de orice, dar nici nu-i bun acest știa, nu exista în ea nimic preștiut […], striga cu vitalitate, iar r-urile erau atât de aristocrat francez, deși nu-i păsa câtuși de puțin de aristocrați și aristocrația lor, cu nimeni n-am râs mai mult de cele două figuri ridicole, care erau mama și tata […].” (p.13-15). Tot seducătoarea Odile se face responsabilă de imboldul dat Katerinei de a nu renunța nicicând la zbor, fiind cea care îi insuflă setea și dorul de (a)vânt: ,,voulez-vous voler? a întrebat în clipa aceea în care, tremurând de dorință, s-a cristalizat în mine gândul, ce frumos ar fi să zbor, ce minunat ar fi să nu-mi pese de nimic și de nimeni, să-mi iau doar zborul prin fereastră, să bat din aripi și să plutesc, să nu mă găsească nici dor, nici amintiri, Odile a deschis larg fereastra și mi-a făcut semn, allez, și când eu mă uitam la ea nedumerită, cum să zbor, dacă nu am cu ce, atunci a țipat la mine, allez, allez, a făcut un gest de alungare, iar eu am simțit într-adevăr în mine o putere neașteptată și am ieșit pe fereastră si-atunci am înțeles că, dacă vrei ceva, nu trebuie să aștepți, ci să vrei cu adevărat și ți se dă tot ceea ce-ți trebuie.” (p.31-32) . Profund cunoscătoare a rostului și sensului existential, superba franțuzoiacă are harul de a netezi calea, de a pregăti din timp pentru momentul zero: ,,viața e frumoasă, pentru că va veni moartea!” (p.16).
După aceeași moarte haină de care nici preafericita Odile nu a fost scutită, Katerina începe, la vârsta de șaisprezece ani, să țină un jurnal intim (,,cea mai bună decizie a vieții mele […]”, ,,unica mea șansă de a nu înnebuni […]”-p.23), perceput ca o provocare (,,când m-am așezat prima oară la masă, m-am gândit, iată teribila hârtie albă, goală, pe care trebuie să scriu […].” (idem), fiind printre puținii creatori veritabili de însemnări care, în acord cu legile nescrise ale jurnalului, își va lăsa pradă focului purificator confesiunile, rămânând astfel unic autor, unic cititor, ideal și anonim mărturisitor. Pe lângă zbor, scrisul e o nouă tentativă (iluzorie) de autoeliberare. Totuși, Péter Demény lasă o breșă, dezvăluind fragmente din jurnalul personajului său. Așa se face că aflăm despre Diego, bărbatul care-i jalonează viața, antidot la nefericirile prilejuite de măritișul, la maturitate, cu decrepitul principe Nicolas (căsătorie de conjunctură), focos dansator spaniol, alături de care va experimenta o scurtă, dar explozivă relație de dragoste, mărturisită deschis și explicit în fragmente literare prin care numai marii creatori au acces la dragostea ca artă, și nu ca simplă acuplare. Nimic pornografic, nimic vulgar, scandalos, trivial sau de joasă speță, ci doar iubire pură de dragul Iubirii, Eros în înțelesul deplin și profund al cuvântului. Până la Diego însă, nerespectând cronologia reală a faptelor, Katerina experimentează în adolescență dragostea dintâi, cu grăjdarul Hans, băietan de condiție modestă, de care tânăra aristocrată se amorezează din spirit de frondă. Și Hans, dar și Diego sunt relații pasagere în viața Katerinei, jaloane afective puternice prin care femeia-pasăre are de fiecare dată liber la zbor. Legat de actul în sine al plutirii în tăriile cerești, Katerina zboară și la bucurie, dar și la necaz. E un proces care, per ansamblu, o condiționează, nerezolvându-i toate dezamăgirile și problemele existențiale: ,,zborurile n-ar fi reușit să descarce toată tensiunea aceea care reprezenta viața mea, nebună printre oameni cenușii, deposedată de unicul lucru care era nebun ca și mine, cu care vorbeam aceeași limbă, ne gândeam la același lucru, iar dacă nu, râdeam de același lucru la sfârșit, și-n plus, nici nu puteam să zbot tot timpul, căci zborul nu depindea numai de mine, ci mai degrabă de suferința aceea care-mi dădea brusc aripi, în sensul cel mai strict al cuvântului […].” (p.22).
Binomul zbor-suflet (în alt loc, dans-zbor, muzică-zbor, artă-zbor) e prezent și el în cartea lui Péter Demény. După cum e dubletul viață-moarte, elevarea sufletului are nevoie de un ,,pretext”, fie pozitiv (fericirea, considerată responsabilă de modelarea lui pneuma), fie unul thanatic (despărțirea sufletului de trup, la moarte). Katerina alege prima variantă, însă nu îi va fi pe deplin câștigătoare. Desele metamorfoze ale personajului, din femeie în pasăre și din pasăre în femeie, dincolo de aspectul ficțional sugestiv, denotă dificultatea cantonării pe regn, pendularea presupunând avantaje, dar și riscuri. Cert este că, indiferent de starea aleasă, o tragere prealabilă a sufletului este obligatorie. Dar, oricât de fascinant ar fi zborul, în absența partenerului de viață cu care să fie împărtășit elanul ascensional, totul e vânare de vânt: ,,nici zborul n-a fost de-ajuns, aveam nevoie de un om care să mă asculte, de un om care, chiar dacă nu m-a înțeles niciodată, cel puțin m-a iubit în felul său, sau cel puțin […] avea ceva în comun cu mine și eu cu el […].” (p.26).
Inaccesibil omului fără mijloace de propulsie mecanice, zborul e fascinație supremă, ideal, maya, dar și nostalgie sau regret (au zburat anii, și-a luat zborul de la copilărie și adolescență). La fel și iubirea, rație, decorație și adorație. Deși recunoaște că zborul îi vine din lumi la care ea nu are acces, totuși Katerina nu-l relaționează cu divinitatea, știută fiind atitudinea sa nihilist-agnostică, dar și antiblazare: ,,eu n-am putut, în niciun caz, trăi banal […]” (p.38). Cât timp se știe protejată de iubire și de zbor, Katerina trăiește in medias res, în miezul lucrurilor. Când acestea dispar și paradigma afectivă se prăbușește, resemnarea și renunțarea câștigă teren: ,,toată viața m-am luptat cu ipocrizia și cu rațiunea, de aceea am rămas singură […]” (p.45).
În vreme ce, în zbor, Katerina se descurcă admirabil, survolând și zburătăcind, trăind din plin măreția momentului, în amintiri (,,amintirile sunt de genul feminin”.-p.51) se rătăcește, pierzând adesea nordul existențial. În absența iubirii nu există zbor, ci doar amintirea zborului: ,,Nimic nu se mai poate face, nimic, nimic, îmi vine să urlu, dar știu foarte bine că n-am către cine, n-am de ce, chiar dacă există Dumnezeu, oricum are ceva mai bun de făcut decât să trateze durerea mea din dragoste […], ci că s-a sfârșit, că nu mai e, că nu mai poate fi, că nu mai trăiesc, că numai vegetez, mănânc și beau, mă spăl și mă culc, pentru că așa se cuvine, pentru că așa m-am deprins, mai cu seamă că nu am puterea de a muri, nu am curaj pentru moarte […]”. (p.51-52).
Zborul frânt al Katerinei nu o îndeamnă nicicând la suicid, nu atât din dorința de a pedepsi ignoranța Dumnezeului-neprieten și creația sa de mântuială, cât din impulsul de a nu repeta gestul fatal al mamei sale, care se otrăvește cu arsenic. Maturitatea îi deschide calea de a înțelege nu numai cu mintea, dar și cu inima, aflate, de obicei, în opoziție: ,,iubirea știe să ordoneze în jurul ei atunci când e lăsată în pace, când vine cu bătăi de aripi […].” (p.59-60).
Despre iubirea adevărată nu se poate vorbi in absentia, ci doar dacă ai cunoscut-o ca atare, ai ars dimpreună cu ea. E un lucru știut de Katerina cea matură, ce-și trăiește starea de fragmentare și de ruptură, alături de faptul că iubirea nu poate fi teoretizată, abstractizată, ci se prezintă în toată concretețea ei. Iubirea-magie, iubirea-renunțare (la ego), iubirea-fiire împreună, iubirea-dumirire, iubirea-boltă. Ea este sau nu este, nu admite jumătăți de măsură. Iubirea eternă nu are nevoie de intermediari, ea nu scuză și nu acuză, nu ezită: ,,astăzi nu mai am niciun dubiu, că mă temeam și această teamă m-a împiedicat să zbor […].” (p.64-65). După cum își trăiește zborul, cu aceeași intensitate și-l regretă atunci când îl pierde.
După cum are libertatea să zboare, Katerina are și libertatea să se exprime. Frazele sale de tip fluviu, care îi însoțesc confesiunile de la vremea bilanțului, sunt semne ale unor profunde văpăi interioare: ,,acum, când am impresia că-mi fac ordine în viață cu ajutorul propozițiilor, deși nici viață nu mai am […].” (p.87); ,,acum […] nu mai înțeleg deloc de ce trebuie să avem parte de trăirea frumosului, cel fără de pereche, răscolitorul, dacă tot îl pierdem, dacă tot se scufundă în oceanul fără fund al timpului, deși văd, desigur, cât de sărmani, nefericiți și neștiutori sunt aceia care nu îndrăznesc să piardă nimic, poate că fericirea nici nu-i altceva decât să te arunci în ceea ce-i necunoscut și dușmănos în fond, poate vei descoperi în el ceva mai cunoscut decât lucrul cel mai bine cunoscut, am pierdut totul și pe toți, nu peste multă vreme și pe mine însămi și nici nu-mi voi aminti de cele ce fără mine nu s-ar fi întâmplat.” (p.130).
Confesiunile Katerinei sunt abrupte, profund sincere și acaparatoare, de o frumusețe bizară. ,,Furtuna rememorării” (p.137), în ton cu celebrul sturm und drang, îi dă restul de (a)vânt care-i permite să nu-și încheie brutal socotelile cu viața. La fel de tulburătoare e rugăciunea Tatăl Nostru în interpretarea inedită, plină de tâlc și de intervenții personale, a lui Odile.
Péter Demény e creator de antropozoomorfism. Pe de-o parte bestiarul cu elemente de fauna, pe de alta, bestiarul uman. Din prima categorie: femeia-pasăre, ciocârlia desenată de Odile, corbul cărămiziu cu un rubin în cioc (ce o asistă pe Katerina la momentul în care corpu-i feciorelnic emite primele semne că e pe cale de a deveni femeie), lupul din poiană, caii Fulger și Amurg, mistrețul roșcat, corbul, câinele Haiduc, omul-lup, pescărușul ,,orbitor de alb rotindu-se în întuneric.” (p.159), lebăda, bufnița albă, păunul. Din zona bestiarului uman: contele von Purtzenwald (sadicul personaj care chefuiește în timp ce sub ochii săi un nevinovat își dă duhul); contesa Jadwiga Komorowska (ahtiată după plăceri carnale care frizează patologicul), cavalerul Zeigalt (cel ce se face vinovat de moartea inocentei Katharina Blum), corupătorul conte Ioannes, magul Tischbenheim, ,,brouillard-zi […] categoria celor lipsiți de fantezie, a căror solidaritate putea să mă distrugă, dar nu putea să mă schimbe.” (p.143). Întâmplarea horror povestită de Odile Katerinei, cu crime, schingiuri și cazne, vine să devoaleze chipul diavolesc al omului care nu a cunoscut niciodată iubirea. Unele dintre animalele invocate sunt considerate psihopompe în tradiția populară. La Péter Demény, majoritatea lor au dimensiuni hiperbolizate.
Antinomia se găsește și la nivel de toposuri: toposurile ,,bune” (poiana Laptele lunii, Cerdacul Soarelui) vs. toposuri ,,rele” (Castelul din Stűswardein, Syladia, Castelul Casa del Pasado, ,,acest întunecat cuib de ciori” -p.8).
Fantasticul, chemat să inoculeze ideea că iubirea e și realitate, dar și fantasmă, e cel mai bine reprezentat în simboluri, precum peștera păzită de trei maimuțe și trei vrăjitoare, ființa eterată cu ochii verzi ce incantează vorbe de neînțeles ș.a.
Zbor razant, zbor planat, zbor în picaj, zbor lin, zbor cu turbulențe, zbor orizontal, zbor vertical, zbor în bătaia săgeții, zborul imaginației (care îngăduie disoluția totală a realului și plonjarea în ,,pulp fiction”), iubirea ca zbor, zbor kamikaze, zbor ,,bun” vs. zbor ,,rău” (echivalentul unei părăsiri, al unui abandon), zborul-mijloc de cunoaștere, dar și adjuvant al introspecției (,,zborul m-a ajutat să pot privi înlăuntrul meu și să văd și în alții […].”-p.170), materializare vs.dematerializare, corp și ,,anticorp”. Toate se regăsesc în Spendidul mistreț. I believe I can fly. În cazul Katerinei nu e doar o dorință reprimată, ci un fapt.
Despre iubire, Péter Demény formulează propriile opinii, unele cu titlu de pildă și de aforism, luându-se pe sine drept interlocutor sau adresându-se cu bătaie lungă: ,,Dar nu numai că înșelăm mereu, în toate împrejurările, căci o facem deja și prin faptul că promitem lucruri pe care e imposibil să le împlinim, iubirea n-a fost croită după viața și pe măsura omului, dragostea și mai puțin, crezi sincer când spui asta și nu recunoști că te afli în afara lumii, că pentru tine pe veci e cu totul altceva, pentru că nu te afli în timpul la care faci referire, astfel că e și nu e adevărat ceea ce spui, dar nici celălalt nu-i preocupat de această ambiguitate, pentru că nu există pe lume nimic mai inechivoc decât iubirea și dragostea, te dăruiești cuiva, te dăruiești în totalitate, nu pregătești liste, nu cumpănești, nu-ți iei precauții, te arunci cu capul înainte și nu vrei să ieși la suprafață, numai că tocmai viața te smulge afară, nu renunță la datul ei, ține la drepturile ei, la timpul ei crestat cu migală, metodic, la timpul acela care ucide viața însăși.” (p.17-18); ,,dragostea e întotdeauna greu de separat de manifestările ei, în momentele chinuitoarei absențe, ce par ore lungi, nu-i ușor să-ți convingi inima că dragostea există, nu-i o vană amăgire […]” (p.27); ,,iată ce-i miraculos în iubire, că în timp ce ești frământat de îndoieli, suspiciuni – și asta numai pentru că norocul neașteptat se însoțește și cu chinuri răscolitoare -, întrebându-te oare cât va dura, de ce s-a îndrăgostit de mine, merit eu asta, și dacă da, mi se va îngădui să merit, cel ce iubește parcă ar alerga continuu după o trăsură care gonește în fața lui, iar el poate ține o vreme ritmul, și-ar da și sufletul ca nu cumva să rămână în urmă, dar caii galopează, copitele tropotesc, palpită toată lumea, ca o inimă tot mai amărâtă, și până la urmă, o căruță în goană, aste e, nu o caleașcă […], și tot ei trebuie să-i fii recunoscătoare pentru asta, adică iubirii, și prin intermediul ei celui ce ți-a adus în viață iubirea, desi ele este, de fapt, nevinovat […].” (p.45-46); ,,l’amour e ca ciocârlia […], intră în zbor, iese în zbor […], iubirea dă buzna și tu degeaba ai da fuga la fereastră, iubirea îți arată că ești plin de răni, dar nimic nu te bucură mai mult decât rănile tale, nu vrei să te protejezi, nu și nu, dacă te doare, atunci simți că trăiești și nici nu înțelegi ce ai numit până atunci viață.” (p.47); ,,iubirea se numără printre lucrurile cele mai groaznice din lume, căci nu mai putem numi un alt sentiment asemănător, care nu-i în stare decât să mângâie sau să lovească […].” (p.53); ,,iubirea întotdeauna e și teamă, și răni […]”; ,,iubirea e nebunie” (p.64); ,,altfel ce ar mai fi dragostea, dacă nu atenție continuă […]” (p.72); ,,și ce altceva e iubirea decât întâlnirea a doi oameni care se regăsesc brusc, din prima clipă, îl găsesc frumos pe celălalt și nu le pasă de nimic altceva decât de această simțire, această patimă care, ca orice patimă, își este sieși suficientă numai până simte că nu-și mai ajunge, până nu-și dărâmă în cap lumea pe care ea însăși a înălțat-o.” (p.94-95); ,,dragostea este din capul locului un lucru nebunesc […].” (p.109); ,,dar ce altceva decât dezvăluirea anumitor secrete să fie iubirea, împărtășirea lor […].” (p.110); ,,învățămintele câștigate într-o iubire nu se pot folosi într-o altă iubire.” (p.152); ,,iubirea este totuși trupească, senzații trupești în primul rând, fără ele nu există, fără ele nu s-ar înfiripa, nu s-ar întâmpla ca între cei doi oameni să se realizeze un fel de relație spirituală […]” (p.178); ,,în dragoste nu există prea mult, prea puțin, dragostea e exact atât, pentru că tot ce-ar fi în plus sau în minus ar fi minciună, nu există mai mult ori mai puțin, există dragostea […]” (187-188); ,,Iubirea e vârtej, nici nu poate fi altceva, în dragoste nu există mijloc, totul e intens […]” (p.189); ,,dragostea nu se împarte cu nimeni și nu se dă înapoi de la josnicii […]” (p.190-191); ,,iubirea nu are decât un singur anotimp, restul e obișnuință și calendar […]” (p.195).
Nu proză afectivă e Splendidul mistreț, ci Poem, nu o simplă carte, ci un compendiu de iubire. Titlul este unul deturnant. Splendidul mistreț e învestit cu această calitate pentru că uimește, își trăiește viața în sălbăticie (care poate fi domesticită –coincidenta oppositorum), fascinează prin măreție, grandoare, forță, putere necizelată. Vânat de către om (care, de fiecare dată, își ucide idealul – aici se detașează tatăl Katerinei, vânător împătimit, omul, ,,bestie”), exponent al terestrului în stare brută, primară (versus rafinamentul păsării). Splendidul mistreț și Mistrețul cu colț de argint. La Péter Demény, strălucită parabolă a colțului de mistreț substitut al falusului (vezi momentul când Katerina își povestește primul amor carnal în Poiana Laptele lunii). Iubirea e și ea vânătoare.
De ce iubim iubirea? Pentru că, vorba lui Odile, ,,piscurile cele mai înalte se află în noi […].” (p.63).
,,FERICIRE
FERICIRE
FERICIRE
NEBUNIE
DIEGO
PUTOARE” (p.205)
Final ambiguu; grafie deliberat descendentă cu rol regresiv-involutiv; aneantizare grafică, până la disoluție completă și ilizibil; propensiune spre nimic (,,gustul imposibil de uitat al nimicului, dar nu al nimicului, de fapt al obișnuitului, al lucrului repetat la nesfârșit, al neschimbatului […]”-p.39-40); semn al ieșirii șifonate din viață, al depresiei, suferinței și spleen-ului; sfârșitul iluziilor; efect optic, alunecarea spre miopie (voită sau nu); despiritualizare; precaritate a ființei; la guerre; perisabilitate; eșec existențial; adevăr crud, macru; victorie a teluricului și a umorilor; pestilență; abis; nedeterminare; iluzie; deșert(ăciune); escatologic; descompunere; fals și uz de fals; adevăr ultim; the end; ,,la vie en prose”.
Péter Demény,
Splendidul mistreț,
București, Curtea Veche Publishing, 2020, 205p., traducere din maghiară de Kocsis Francisko
