reprezintă încă de la începuturile dreptului roman unul dintre cele trei principii de bază ale echilibrului și sănătății juridice; adică a-i oferi fiecăruia ceea ce îi aparține. Ceva mai pe larg, în oratoria pledoariei juridice, a asigura fiecăruia dreptul de a se bucura de ceea ce este al lui. Ușor de intuit că principiul enunțat reprezintă însă și un instrument de repudiere a imposturii în cazul celor care își doresc altceva decât le aparține, altceva decât le permite pregătirea pe care o au, mai cu moft contemporan zis, competența obținută prin studii; altminteri ajungându-se la incompetență. Dreptul trebuie să îți ofere ceea ce este al tău, adică ceea ce poți proba prin studiile parcurse, inclusiv scriptic, adică prin acte; altminteri ca patron de pompe funebre poți ajunge director de spital, ca medic poți apărea pe ecran ca necruțător judecător al întregii societăți fără rețete compensate sau nu, ca inginer de pompe (dar nu funebre de data aceasta) poți deveni un clonțos omniscient nulla miseratione (fără nici o milă, din poemul lui Rogerius, sintagmă devenită deviza fasciștilor maghiari), ca absolvent de „Ștefan Gheorghiu”, trecut și prin ograda versificărilor, poți deveni un pendul între șmecheroase critici la adresa tuturor și un bine remunerat bucătar șef (nu chiar chef) pe ecran.
Pornind de la acest festival al imposturii bine plătite, tentația ar fi să spunem că nimic nu s-a schimbat; FALS. În Satira I, Horatius, poate cel mai subtil cunoscător al societății romane, pornește de la constatarea interogativă adresată prietenului și protectorului său: „De ce, Mecena, omul nici când nu-i mulțumit/ Cu soarta ce-i fu dată sau singur și-a croit?”. Astfel: militarul vrea să fie negustor, negustorul îl invidiază pe militar, avocatul vrea să fie agricultor, agricultorul și-ar dori justiția, ruralii și-ar dori toți viața urbană, în capitală dacă se poate „Că numai viața-n Roma înseamnă fericire”. Și exemplele ar putea continua, scrie Horatius. Până aici s-ar zice că nu s-a schimbat nimic în două mii de ani. Iarăși FALS. Flaccus continuă cu o presupunere dar nu îndoielnică precum cele cu care suntem intoxicați mediatic (… ar fi furat. …ar fi ucis,.., ar fi fost… ar fi nins… ) ci una veridică pentru un credincios politeist roman: „în marea lui putere” Iuppiter ascultă dorințele muritorilor promițându-le „schimbarea unul cu altul prin bună învoială”. Aici intervine însă marea diferență între romani și schimbăcioșii impostori de azi: nimeni nu vrea în fapt să (se) schimbe, încât Zeul nedumerit și ușor iritat îi întreabă „Hei, ce stați?”. E în primul rând o explicație pentru bunul mers al Imperiului timp de un mileniu și după aceea ca model: fiecare și-a adus aportul la bunăstarea și măreția Lui, conform competenței și nu presupunerii impostoare. În același timp avem o explicație și de ce multe nu merg cum trebuie la noi, conform celor arătate la început. Apicius era bucătar și nu analist sau poet; Cato Maior, înainte de a intra în politică, a fost agricultor „calificat” de unde și clasicul său tratat De agricultura pe care l-a aplicat până la finele vieții; și alții și alții.
Dar mai mult, unii impostori contemporani, cred că și alții ar trebui să practice „schimbările”, cu sau fără voia lui Iuppiter. Nu e o noutate că un eveniment remarcabil prin tragismul său, generează inepții mediatice pe măsură din dorința de a epata și scandaliza; recent un invitat audio vizual permanent, superlativ clonțos, afirma că și-ar fi dorit să-l vadă pe premier sau pe președinte salvând din foc bolnavi de covid. Să precizăm: medicul salvator era în tura și secția lui, ceea ce înseamnă că și-a făcut datoria ca mulți alți medici, e drept infectați nu arși la locul de muncă. Rolul unui premier sau a unui președinte nu e acela de pompier chiar dacă stilul e uneori pompieristic. Așa ar trebui să ne dorim să-i vedem pe președinți în tranșee în Irak sau Afganistan, arând cu tractorul pe ogoarele patriei și alte asemenea aberații. Mult mai interesant ar fi însă un jurnalist, un mediatic vârându-se în flăcări pe post de pompier, că tot se pricep la toate, numai că microfonul nu are eficiența extinctorului; eventual înghesuit în gura muribundului („dar v-a fost teamă???”) îl termină mai repede.
Ca atare, pentru ca treburile să meargă măcar ameliorativ, pornind de la vechiul principiu, să nu dăm nimănui ceea ce nu îi aparține, cu riscul de a-l înfuria pe Iuppiter în mărinimia lui.
