Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu
Mai ușor să faci presă– vreau să spun, la modul adevărat, profesionist – decât să scrii literatură?
Jurnalismul înseamnă muncă de echipă. Literatura, singurătate. E mai ușor, da. În presă, dacă respecți regulile și faci ceea ce trebuie, rezultatele se văd imediat. Pe când, atunci când scrii literatură, nu știi niciodată de fapt ce creezi. Există momentele în care simți că ai scris un paragraf minunat, desigur, dar cam atât. Când le faci în paralel, așa cum fac cei mulți dintre jurnaliștii care mai scriu și literatură, lucrurile se complică și mai tare. Pentru că e clar că jurnalismul îl faci zi de zi, cel puțin 8 ore, pe când literatura o scrii seara și în week-end. Cred că ar cam trebui să rupi pisica în două la un moment dat. Cunosc ziariști care au renunțat la presă când și-au dat seama că nu reușesc să scrie mai mult de cinci pagini pe an în condițiile în care, știi și tu prea bine, munca în presă te solicită teribil. S-au aruncat cu capul în gol. Și asta în condițiile în care la noi bursele de creație pentru scriitori nu există, lecturile publice plătite nici atât. Cât despre banii pe care i-ai lua după ce publici o carte mai bine nu vorbesc.
Ce ești / ce consideri în sinea ta că ești mai mult (mai adânc): scriitor sau jurnalist?
Jurnalismul te pune față în față cu realitatea, deseori banală. Literatura e pentru senzații tari. Ca să fac o comparație cu schiul, un sport pe care îl iubesc, jurnalismul e ca un slalom pe Drumul Roșu. Riscă să devină plictisitor. Literatura e ca o coborâre pe Lupului. Adrenalină, puțină teamă, libertate. Și iubesc libertatea. Literatura înseamnă nuanţe, jurnalismul vine să-ţi pună zilnic în faţă acea listă de întâmplări, cele mai multe dintre ele orori, plus sport și meteo la final. Am fost jurnalist mai bine de 15 ani. Am lucrat aproape 10 ani la Radio France Internationale unde am realizat mii de emisiuni. E locul de care îmi amintesc cu plăcere. Și de care chiar mi-e dor. Dacă e să regret ceva legat de meserie în viață este că am plecat de acolo. Nu intru în detalii. Acolo am învățat ce înseamnă de fapt presă. Și, o spun cu regret acum, cred că a rămas printre puținele locuri unde se mai practică jurnalism. Am cunoscut oameni minunați, de la care chiar am învățat meserie. Din redacția de la București, îl amintesc pe Luca Niculescu, actualul ambasador al României în Franța. Iar din redacția de la Paris, pe Matei Vișniec. Și el, un jurnalist care scrie literatură. Matei m-a încurajat în urmă cu mai bine de 10 ani să scriu ficțiune. Cred că e primul meu cititor. Îmi amintesc că i-am trimis un text. Cu ce emoție am așteptat răspunsul lui. Și ce bucurie pe mine când l-am primit. Și ca să răspund și la întrebare, cum spuneam că îmi place mult schiul, un sport pe care îl practici singur, și cum literatura înseamnă singurătate, cred că mă simt mult bine în ficțiune decât în realitatea jurnalismului.
Proză scurtă sau roman?
Un personaj spune într-o povestire (e în lucru, așa că nu dau detalii), că a scrie un roman seamănă cu însurătoarea. E ceva elaborat, dar cu greşeli, mici imperfecţiuni, care sunt iertate de către cititor. Trebuie să faci eforturi mari ca să scrii aşa ceva, dar nu trebuie să fie perfect. Ca și într-o căsnicie durabilă, unde trebuie să faci eforturi ca ea să reziste. Dar care are suișuri, coborâșuri. Uneori poate deveni chiar plictisitor. Iar a evita plictiseala e o artă. În ambele cazuri. Și adaugă acest personaj, că preferă proza scurtă, adică one night stand. Care să fie perfectă. Fără niciun cuvânt în plus sau în minus, respectiv fără niciun gest în plus sau în minus. Vorbind serios acum, a existat o perioadă, nu foarte departe în trecut, în care proza scurtă parcă era un fel de vrăjitoare rea. Toți fugeau de ea. Era aruncată undeva, într-un colț. Și mulți neavizați tot insistau că literatură înseamnă 500, 600 de pagini, nu o povestire de 20, 30 de pagini. E clar că oamenii ăia habar nu aveau de Salinger, Carver sau Cheever. Păi Înotătorul lui Cheever stă lângă orice mare roman. Și apropo, inițial, Cheever avea în jur de 150 de pagini cu acest titlu. Voia să scrie un roman. S-a răzgândit și a condensat totul în vreo 15 pagini, transformându-le într-o proză scurtă. Sclipitoare. Sau Cântec de dragoste. Are la fel, 15 pagini. Mai spun Samanta Schveblin, Cu gura plină de păsări, sau Lucia Berlin, cu Manual pentru femei de serviciu și cred că detractorii prozei scurte ar cam trebui să tacă. Să mai zic. Saunders, cu recentul volum de proză scurtă, Pastoralia, cu o traducere de excepție a lui Radu Paraschivescu. Bijuterii de 50 de pagini. Sau scriitorii care apar în colecția lui John Freeman, unii dintre ei sunt fabuloși (Hector Tobar, Manuel Munoz). E drept că editurile importante din toată lumea preferă romanul, pentru că vor să facă bani, or, bani ies de pe urma vânzării cărămizilor de care vorbeam mai devreme. Dar cred că se cam schimbă aceste lucruri. Asta nu înseamnă că nu am citit cu plăcere 2066 al lui Bolano, peste 1500 de pagini sau O viață măruntă, Hanya Yanagihara, cu cele aproape 1000 de pagini. Am scris două romane. Mai cred că era nevoie de ele ca să ajung acum la proza scurtă și la acest volum la care țin foarte mult.
Dragoș Ghițulete s-a născut pe 20 martie 1974, la Pitești. A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității București. A fost redactor de carte și jurnalist, realizînd, printre altele, emisiuni culturale și politice la RFI România. Talk-show-urile găzduite de el au fost premiate în 2007 de Reprezentanța Comisiei Europene în România, iar în 2008 de Clubul Român de Presă. În prezent se ocupă de editare web. A debutat în 2007 în volumul colectiv Cartea cu bunici, la Editura Humanitas, publicînd apoi romanele Gluma rusească (2010) și Partea dreaptă a capului (2014) la Editura Cartea Românească. În acest an, la editura Polirom a publicat volumul de povestiri ”Despre iubire și alte ispite”.
Nu publici foarte des. Mă refer acum, desigur, la literatură. E important, în literatură, să NU te grăbești?
Graba strică treabă? Cu siguranță da, în literatură. Vorbesc acum strict de proza scurtă. Îmi scriu textul în minte. Când îmi dau seama că s-ar putea să uit, atunci trebuie neapărat să notez. Abia când am terminat structura poveștii în cap, mă așez la laptop și o scriu. Nu durează mult. Uneori (aici ar fi valabil lucrul la un roman) folosesc fișe pe care îmi notez. De obicei, e o fișă în care scriu tot ce-ar trebui să știu despre personajul principal. Ajung să aflu și ce mâncare prefera în copilărie, când și-a spart capul, când a făcut prima oară sex, cine și de ce l-a părăsit prima oară, a doua oară, etc. Sunt foarte atent să nu fac erori de logică sau istorice. Dar apoi urmează recititul. Aici stau mult. Las textul să respire. La volumul Despre iubire și (alte) ispite am lucrat cam doi ani. Sigur, cu pauze. Am lăsat vreo trei luni să treacă din momentul în care am terminat și până când l-am deschis din nou și m-am apucat de redactat, corectat. Citesc cu voce tare. Și dacă ceva mă irită, atunci stau și corectez. Trebuie să îmi placă mie foarte mult. Abia apoi merg mai departe.
Ce virtuți (crezi că) are lentoarea pentru literatură?
Numai ce am citit cuvântul lentoare în întrebarea ta și automat m-am gândit la Kundera. Fiecare epocă are propriul său mod de a percepe lumea. Lumea de astăzi se închină la demonul vitezei şi uită de ea însăşi spune Milan Kundera. Ca să citești literatură, ai nevoie de o anumită stare. Trebuie să fii puțin leneș. Să faci loc în jurul tău, adică să lași multe la o parte. Și să fie liniște. La fel ca să scrii literatură. Fac o paralelă cu filmul aici. Celebrul serial Sherlock Holmes, cu Benedict Cumberbatch. Este atât de rapid, încât la un moment dat devine dificil să privești. Nu spun că ar fi un serial slab. Nici pe departe, iar Cumberbatch este extraordinar. Și pun lângă acest serial Melancholia lui von Trier. Sau Aurora lui Puiu. Fast versus lentoare, nu? Pentru mine, literatura are ceva gratuit. Să scrii, să citești, e ceva gratuit. Ceva ce faci doar pentru că îți place, nu aștepți nimic, nu ceri nimic. Doar plăcere. Bucuria unei fraze, a unei pagini după care spui oau. Sau, de ce să nu recunosc, bucuria când un prieten sau chiar un necunoscut îți spune că i-a plăcut mult ce ai scris.
Ce faci tu pentru literatură în perioadele lungi în care nu te grăbești să scrii/să publici?
Citesc. Cum prind o clipă liberă, citesc. Nu poți să scrii literatură dacă nu citești. Literatura se naște din literatură. Mă interesează în mod egal și ce se publică la noi, și ce se scrie în alte spații culturale. Citesc la fel de interesat și Sociu sau Gheo, ca să pomenesc aici doi dintre scriitorii cu care sunt coleg de colecție la Polirom (EGO Proza), dar și Saunders, Dubois sau Nguyen. Recunosc că uneori încep două sau trei cărți. Și citesc din ele în funcție de stare. Nu citesc doar ficțiune. Dar în ultimul timp, am cam pus în paranteze non-fictiunea. Trebuie să-ți oferi timp. Dar, din păcate, timpul a ajuns să conteze foarte mult, să fie din ce în ce mai greu de obținut.
Către ce te uiți când vrei să scrii literatură? Care e Nordul ”busolei” tale auctoriale? În oricare sens vrei tu să iei această întrebare: ca inspirație, ca școală literară, ca stil, ca repere (maeștrii) șamd!
În primul rând, trebuie să îmi placă mie. Dacă simt că e ceva în neregulă, atunci tai fără regrete. Cum spuneam mai devreme, ca să scrii există o singură regulă: să citești. Cât mai mult și cât mai divers. Nici nu știu cum aș putea numi inspirația. Momentul în care te așezi și începi să apeși tastatura. Poate fi o frază auzită pe stradă, o muzică, o scenă dintr-un film sau o discuție cu prietenii. Școală, stil, repere? Cred că scriu în mare măsură ceea ce citesc. Nu am un reper, nu vreau să fiu ca scriitorul X. Dar mi-ar plăcea să cred că reușesc să aștern pe ecranul laptopului povești la fel de bune ca cele pe care le citesc. Există o povestire în acest volum, Clovnul, care se petrece pe teritoriul nord-american. O traversare a Americii de la est la vest, de la New York la San Francisco, cu trenul. Am traversat America de la est la vest, în 2015, dar cu mașina. Și am fost atent. Nu am știut atunci că voi scrie despre această experiență. Mi-a venit dintr-o dată, citind o povestire din volumul de proză scurtă Rock Springs al lui Richard Ford. Nu am făcut decât să rememorez întâlnirile cu oamenii, locurile văzute. Și povestirea Clovnul parcă s-a scris singură. Murakami spune în Meseria de romancier, că ”deși sună ca o contradicție în termeni, bucățile de amintiri fără conexiuni, combinate cu îndemânare, ajung să aibă o intuiție și o capacitate de previziune proprii, care devin adevărata forță motrice a povestirii” . Poate pleca o povestire și de la un cuvânt. Cum a fost cazul cu Tsundoku (e un cuvânt japonez, un fenomen – să cumperi o carte şi să n-o citeşti niciodată; să o laşi, necitită, alături de alte cărţi cumpărate şi necitite). O terasa cu stuf pe malul unei ape. Poate fi terasa cu stuf de la Vama Veche, dar la fel de bine poate fi o terasa cu stuf din Puerto Viejo, Costa Rica. E doar un teritoriu, o convenție în care apare un loc. Și o carte, de la care a plecat povestirea. O carte de povești de această dată, cu un rățoi care ajunge stăpânul unui lac. Un posac pe care îl deranjează bucuria din jurul lui. Poate pleca și de la o întâmplare. Așa cum e cazul povestirii Dogville. Deși este despre the Middle, acea Americă profundă, tradiționalistă și deseori rasistă, nu este scris acolo, ci un an mai târziu, tot într-un fel de Middle, dar în România. La o casă la țară, în satul Richiș, din județul Sibiu. Foarte aproape de centrul țării. Și este povestea unui alergător care este urmărit de patru câini de luptă. Subiectul mi-a venit brusc, în timp ce la o alergare matinală, prin pădurile de lângă sat, am fost fugărit de doi dulăi ciobănești. Sigur, m-am liniștit când i-am auzit pe ciobani, iar câinii s-au potolit. Dar acel sentiment, frica pe care am simțit-o când i-am auzit lătrând și i-am vazut alergând spre mine, a existat. Și atunci mi-a venit si ideea prozei. Un alergător care trebuie să scape cu viață. Finalul, în coadă de pește. Pentru că mi-a fost limpede de la început că nu pot nici să spun că scapă, dar nici să spun că e sfâșiat de animale.
Începi greu cărțile tale?
În continuarea întrebării anterioare, aș spune că nu. Chiar nu încep greu. Când mi s-a aprins beculețul (sper să mi se aprindă tot timpul), atunci indiferent unde sunt, scriu. Că îmi notez în telefon, că iau o bucată de hârtie și scriu cuvinte ca să nu le uit, că am noroc și chiar am laptopul lângă mine, atunci când a venit, hai să îi spunem insipirație, nu o las să treacă. Am ratat de câteva ori începuturi de povești din comoditate. De obicei, în timpul nopții. Un vis sau un coșmar. M-am trezit, m-am ridicat în capul oaselor. Se contura o poveste. Din lene, nu am făcut nimic. Dimineața, ceață totală. Uitasem tot. Și vreau să evit acum să se mai întâmple. Am scris aproape în întregime o povestire în metrou (era înainte de pandemie). Am tot învârtit cuvinte, propoziții, fraze. Când m-am așezat în fața laptopului, nu m-am oprit până nu am terminat-o.
Întrebare derivată: rescrii mult?
…nu m-am oprit până nu am terminat-o, dar apoi a urmat munca. Să rescriu, să verific, să redactez. Și citesc cu voce tare, mai ales dacă sunt dialoguri. Ce și-ar spune doi oameni obișnuiți într-o conversație normală? Asta e o artă. Uite și la filmele românești. Îți dai seama imediat dacă dialogurile sunt scrise de Răzvan Rădulescu sau Cristi Puiu sau de către alții. Ca să revin, da, rescriu mult. Dar nu fond, mai degrabă formă. Schimb cuvinte, întorc fraze, tai ce mi se pare în plus.
Ce îți e, de fapt, cel mai greu să faci atunci când scrii?
Cel mai greu e să scrii zilnic. Chiar dacă doar o pagină, chiar dacă apoi ștergi tot și mai rămâne doar o virgulă, scrisul zilnic înseamnă disciplină. Apoi, cel mai greu îmi e să mă detașez. Să fac liniște în jurul meu, în interiorul meu. Și apoi, desigur, să nu spun că personajul X e un șleampăt care nu se spală, dar să am grijă să îi umplu bancheta din spate a mașinii de resturi de mâncare, cutii de bere goale și două tricouri murdare îngrămădite în portiere.
Și unde merge, vorba aceea, ”ca-n brânză”? La fel: mă refer acum exclusiv la literatură…
Când am deja în cap ceea ce vreau să scriu. Mi-am frământat mintea, am vorbit (singur, pe stradă, se întâmplă des) și nu mi-a mai rămas decât să aștern cuvintele. Atunci nu mă uit nici la punctuație, nici la frazare, nici la litere. E un scris, ai putea spune la prima vedere chiar haotic. Sunt furnicuțe negre care aleargă încolo și încoace pe ecranul laptopului. Pentru că mintea merge mai repede decît degetele cu care bat, încerc să țin pasul și să nu uit ceva. Ce iese, iese. Oricum, știu că nimeni în afară de mine nu va urmări viața acelor furnicuțe. Sunt stăpân pe soarta lor.
Ca autor, cum ești în raport cu materia literaturii tale: un dictator, un autocrat, un democrat, un anarhist? Sau?
Parcă a venit în continuarea răspunsului. Câte puțin din toate e prea banal? Sigur nu anarhist. Și nici dictator. Așa că mai rămâne puțin autocrat, ceva democrat.
Unde dai de personajele care populează cărțile tale? Pe unde le cauți?
Mi se pare că mai degrabă ele dau de mine. Apar brusc. Nu cred că m-am gândit până acum, poate doar așa, în glumă, oau, ce personaj de roman am găsit. Uneori e suficient un gest sau o replică. Și nu atunci, pe loc, atunci când am văzut acel gest sau am auzit acea replică se naște personajul. Poate apărea și după luni sau ani. Dar îmi rămâne undeva în minte și nu îmi dă pace. Dacă spun că personajul aleargă pe malul Potomacului, chiar îmi aduc aminte de diminețile în care am alergat pe acolo. Și ceva mi-a atras atenția. Peste timp, mi-a revenit acea amintire. Și de acolo începe povestea. Oricum, încerc din toate puterile mele să fac personajele să fie oameni întregi, oameni care sunt vii, dar care sunt, desigur, inventaţi, aproape fără nicio legătură cu realitatea. Nu îmi surâde prea tare ideea de a-ţi ridica viaţa la nivel de poveste. Și nici pe a altora. Niciunul dintre personajele care apar în carte nu există în realitate, însă, fără să vreau, ele împrumută trăsături de la cei din jurul meu, de la oamenii pe care i-am întâlnit. Imaginația merge mână în mână cu memoria. Asta nu înseamnă că nu-i admir pe cei care reușeșc. Cum ar fi Karl Ove Knausgard, cu Lupta mea. Șase volume, peste 3500 de pagini, e un monument acolo. E o pasiune pentru literatură, pentru scris care îl devorează. Și care, pe tine, cititor, te copleșește. Mie mi-a creat niște stări teribile lectura acestor volume. Uneori simțeam cum vreau să intru în pagină, să îl trag de mână, să îl pipăi. Mi-am imaginat nenumărate dialoguri cu el. Începuse să facă parte din viața mea.
Ai un vis de scriitor? Gen: ce ai putea să fii, ce ai vrea să fii…
Mă simt bine în pielea mea. Vezi, dacă visezi că ești scriitor, o să urmeze o criză financiară. Cel mai bine e să visezi un scriitor care îți cere bani, pentru că, așa zice interpretul de vise, o să primești niște bani în perioada următoare.
Te iau prin surprindere finalurile prozelor tale?
Uneori da. Îmi place să mă joc. Asta poate e partea aia micuță, de autocrat. Dar le și las să își facă de cap. În povestirea Întâlnirea chiar l-am lăsat pe personaj în voia lui. L-am pierdut prin Paris, mergea să-și întâlnească fata pe care nu o mai văzuse de vreo 6 ani. Și a tot rătăcit, a băut cafea, s-a plimbat, a cumpărat o sticlă de vin, ba chiar l-am și tuns pentru că mi-a plăcut ideea unei frizerii deschise dimineața devreme. Ce pot vorbi niște străini pe la 7 dimineața într-o frizerie? A fost o provocare să scriu acele dialoguri. Dar mi-a plăcut ce a ieșit. Întâlnirea dintre tată și fiică nu a mai avut loc. Mi-am dat seama că am mers prea mult cu personajul solitar, așa că nu cred că ar mai fi avut ce să-și spună cei doi. Mi s-a făcut brusc frică de această întâlnire. Poate din acest motiv am tot amânat. L-am plimbat de la început dintr-un loc în altul, a cunoscut tot felul de oameni, dar să-l pun față în față cu fiica lui mi s-a părut imposibil. Cred că un psiholog ar putea avea aici o explicație elaborată despre relația dintre tată și copilul lui.
Și, legat de întrebarea anterioară: cum lucrezi finalurile? Pentru că ele sunt, o spun cu admirație, într-un fel aparte…
Mă bucur să aud asta. Încerc să nu fac erori. Mă gândesc în primul rând la frustrarea pe care o simţi după ce ajungi la finalul unei povestiri şi nu poți face o legătură între acţiunea acesteia şi final. Nu caut senzaționalul. Dar recunosc că nu prea îmi plac finalurile clare. Care vin parcă să lămurească, să fixeze concluzia. Nu spun că le evit, dar de cele mai multe ori prefer un final în coadă de pește.
Cum simți că ai scris o pagină bună, un paragraf bun? Ce ”beculeț” se aprinde în mintea ta atunci când se întâmplă una ca asta?
E ca atunci când citești o frază, un paragraf, o pagină pe nerăsuflate. Apoi te oprești și spui: Oau. E bine spus simți, pentru că așa ceva se simte. Nu are lăgătură cu vreo tehnică anume. Și nici că mai ștergi sau modifici ceva la acel paragraf.
Cum e cu personajele ”marginale”? Unele, nu puține, populează chiar textele tale. Sunt ele atractive cu adevărat – în grad înalt – pentru literatură – sau formula e o găselniță de critică literară pentru a explica una din numeroasele magii prin care literatura (și anume, literatura scrisă bine!) poate să facă ”aur” din orice?
Sigur că sunt atractive. Uneori, poate că sunt mai interesante decât așa-numitul personaj principal. Mă gândesc acum la povestirea Streif. Manu, șoferul furgonetei, mi-a scos mai mulți peri albi până am reușit să-l fac să fie așa cum apare în povestire decât banalul schior cu gonartroză.
Cu ce scriitor sau scriitoare ai vrea să iei o cină?
Cu mulți aș vrea. Dar mai degrabă aș bea o bere. Că poveștile merg mai bine cu o bere sau un vin decât cu gura plină (nu de păsări). Cu Bogdan Răileanu, să îi spun ce mult mi-a plăcut Teoria apropierii, dar și să-l întreb ce a fost în capul lui când și-a intitulat volumul de proză scurtă Tot spațiul dintre gândurile mele. Și să povestim despre scris, despre schi. Cu Cristi Fulaș (am debutat amândoi la aceeași vârstă, 36 de ani – la fel ca Houellebecq, dacă nu mă înșel) să îi mulțumesc că datorită lui l-am descoperit pe Javier Marias (mi-a făcut cadou la un târg de carte două volume de-ale spaniolului). Și să vorbim despre disciplina scrisului, pentru că atât cât îmi dau seama din postările lui pe Facebook, e un scriitor disciplinat. Se și simte din volumul de proză scurtă, pe care l-am devorat, Cei frumoși și cei buni. Cu Ioana Pârvulescu să îi spun cât de mult îmi place cum povestește, cum prevestește. Prevestirea m-a trimis înapoi în copilărie, la o carte pe care am citit-o de zeci de ori: Basme persane. Sunt povești din acea carte pe care le știu și acum, unele la virgulă. Și am numit doar câțiva. Ei sunt mult mai mulți.