În mai multe dintre intervențiile sale publice, doamna Sandra Ecobescu – membru fondator și președinta uneia dintre cele mai spectaculoase fundații de la noi, Fundația Calea Victoriei – menționează, la capitolul ”marile reușite” ale acestei instituții care pune pe piața culturală autohtonă o binevenită lumină umanistă, seria de conferințe susținute de Tiberiu Soare. Mie însumi mi-a vorbit, recent, în cadrul unui dialog în care am încercat să surprind cum navighează această fundație-reper o perioadă atât de dificilă cum e cea pe care o traversăm anul acesta în urma crizei provocate de pandemia coronavirusului despre ” conferințele neconvenționale și fascinanate ale dirijorului Tiberiu Soare despre muzica de operă și muzica clasică, care au adus sute și sute de persoane (care nu gustau neapărat, înainte, acest gen de muzică) în sălile de concerte, precum și concertele noastre la care au participat peste 12.000 de persoane de toate vârstele”.
Ei bine, conferințele la care face referire dna Ecobescu, din conferințele acelea mai precis, au ieșit și două cărți – deja în două ediții, fiecare dintre ele. În ordinea în care au apărut: ”Pentru ce mergem la Operă?” și ”Nouă povești muzicale” ( a propos de acest titlu – văd aici o foarte discretă trimitere la celebra ”Nine stories” a lui J.D. Sallinger; sigur, mizele și orizontul tematic al celor două volume sunt cum nu se poate mai diferite…)
Dirijor – cu rezultate notabile, practic e unul dintre cei mai titrați dirijori ai tinerei generații -, Tiberiu Soare este și un foarte bun, consistent și carismatic vorbitor. Și, nuanța aceasta nu este deloc lipsit de importanță, un foarte bun povestitor. Sub această formă – de poveste, mai precis de poveste bine strunită, captivantă – sunt toate capitolele mari care compun materia celor două cărți menționate mai sus. Simplu spus – ”Pentru ce mergem la Operă?” și ”Nouă povești muzicale” sunt povești foarte bune despre marea muzică. Fiind așa, este evident că ele nu sunt numai despre muzică; ci și (enumerarea este selectivă) despre istorie, filozofie, regalitate și democrație, tradiție și modernitate, conflict și pace, curente culturale, mari idei ale omenirii, viață (publică și privată), moarte, credință, Dumnezeu, revoltă, împăcare. Ei bine, revenind la calitățile de povestitor excelent ale lui Tiberiu Soare, să menționez, pentru a întări acest argument, și faptul că, pentru ambele volume, ceea ce avem sub forma unui text scris (și publicat) este urmarea unor transcrieri, pe care s-au operat modificări minimale, de la cele două serii de conferințe (prima – ”Pentru ce mergem la Operă”; a doua – ”Vorbe despre muzică și muzicieni”). O oralitate suculentă și în control deplin care, iată, preluată ca atare stă foarte bine și la proba ”scrisă” și care dă, în sumă, o mare poveste – și foarte rară pentru spațiul editorial de la noi – despre marea muzică.
”Ce este, de fapt, această carte, nu vă pot spune cu siguranță (…) Cred că mi-ar fi mai ușor să vă spun ce nu este această carte: nu este un text de specialitate, rezultatul vreunei cercetări de ordin muzicologic, și nici vreo enciclopedie de operă și balet. Nu este un curs, nici măcar pentru începători, și nici vreo lucrare de istorie a genului, cu atât mai puțin vreo colecție de analize ale partiturilor aduse în discuție. Ca într-o parabolă orientală, ea nu este luna, ci doar degetul care arată înspre aceasta” – notează Tiberiu Soare în preambulul de la ”Pentru ce mergem la Operă?”. Dacă menținem inspirata sugestie din parabola orientală, ”degetul” autorului arată, în primul volum, mai ales spre anumite opere, câtă vreme în cel de-al doilea, mai ales spre istoria vieții unor creatori geniali de muzică clasică.
În ”Pentru ce mergem la Operă?” sunt 13 opțiuni nominale, 13 studii de caz discutate (mai bine zis: povestite) de Tiberiu Soare: 11 opere și două mari creații care se subsumează baletului. Și anume: ”Traviatta”, ”Boema”, ”Turandot”, ”Elixirul dragostei”, ”Bărbierul din Sevilla”, ”Carmen”, ”Rigoletto”, ”Don Giovanni”, ”Nunta lui Figaro”, ”Olandezul zburător”; de asemenea, acestea sunt creațiile de balet, ”Giselle”, și ”Spărgătorul de nuci”. În privința metodei pentru care optează Tiberiu Soare când provoacă intrările în creațiile muzicale menționate mai sus, pentru fiecare dintre acestea există cel puțin o idee mare care îi ghidează și calibrează, GPS inspirat, exercițiul de (așa e, fără excepție ce face în această carte, pentru fiecare studiu de caz) istorie și heremeneutică muzicală. Așa se face că – iau numai câteva exemple, aproape la întâmplare -, după ce plasează ”Elixirul dragostei” în timpul istoric și în portoliul creatorului ei (Gaetano Donizetti), după ce o ”desface” pe mai multe secțiuni (plecând de la ”elementul său primordial, și anume subiectul, înfățișat sub formă de libret”), Tiberiu Soare ajunge să vorbească, să argumenteze în cascadă despre ”iubire, magie și alte iluzii” în raport cu această operă; sau, la fel, după ce face multiple încadramente dintre cele posibile și necesare, despre un titlu mare din creația lui Giuseppe Verdi, autorul ”dirijează” discuția spre tematica ”tragediei unei Măști” în relație directă cu ”Rigoletto”. Nu în ultimul rând, despre ”Don Giovanni” a lui Mozart și, mai aplicat, despre ”fascinația umbrei asupra sufletului”: ”…nu ai cum să devii cu adevărat un artist până nu te plimbi pe partea întunecată a lunii. Trebuie să vezi lucrurile și de acolo, să îți asumi partea nocturnă a existenței, fără a te aservi acesteia. Aici lucrurile sunt mai ușor de înțeles decât de explicat. Așa suntem noi, avem mai multe laturi și cred că unul din privilegiile artiștilor este acesta de a putea contempla cu ochii deschiși the dark side of the moon, partea nevăzută a lunii, și apoi de a se întoarce și a povesti și altora ce au văzut acolo”.
În ”Nouă povești muzicale”, regulă, accentul se mută, uneori în mod evident, alteori discret, subtil de pe marile opere pe marii autori ai acestora – e totul un fel de a povesti despre marea muzică, dar intrările sunt altele. Viața acestor compozitori geniali, preocupările acestora, locurile în care au trăit sau pe care le-au visat, istoria – și istoria mică, și Istoria Mare – dau ghidaje (uneori chiar determinări le-am putea spune) despre performanțe muzicale care au străbătut și care vor continua să străbată secole. Sunt aici, în ”Nouă povestiri muzicale” cinci portrete în cinci capitole întregi ale unora dintre numele de mare rezonanță pentru muzica clasică: W.A. Mozart (un ”alchimist al sunetelor”), Ludwig Van Beethoven (autor, între altele, așa cum consideră Tiberiu Soare, al unei ”sublime revoluții”), Richard Wagner (”posedat” de ”fascinația operei de artă totale”), Gustav Mahler (”geniul contrastelor”) și, nu în ultimul rând, George Enescu (personaj principal al unei ”muzici dincolo de timp”). Sunt, de asemenea, dar pe porțiuni de text ceva mai mici, și alte portrete – alte istorii de viață. Și anume: ale celor care au fost în prim-planul curentului baroc în muzică, ale marilor compozitori ruși, ale celor care au fondat și forjat școală franceză și impresionismul în muzică. ”Muzicienii din poveştile lui Tiberiu Soare experimentează, iubesc, suferă, dansează, au eşecuri, sunt celebri, sunt proprii lor manageri, sunt free-lanceri, sunt aplaudaţi, dau faliment, se îmbogăţesc, trăiesc intens, au dead-line-uri, se împrietenesc cu scriitori şi pictori, se ceartă cu aristocraţi, divorţează, se îmbolnăvesc, dirijează, trăiesc mult sau mor tineri, iubesc alcoolul, balerinele sau sopranele, construiesc teatre, regizează spectacole în stil Hollywood, descoperă forme muzicale noi, se inspiră din folclor sau din muzica veche, sparg tipare, scandalizează publicul, se războiesc cu lumea şi cu destinul, trec testul timpului, se iau la harţă cu Dumnezeu sau îi mulţumesc divinităţii pentru harul lor şi pentru frumuseţea lumii în care trăiesc şi, în cea mai mare parte a timpului, sunt geniali.”, apreciază Sandra Ecobescu, și prefațatoare a acestui volum de altfel. Ultimul capitol din ”Nouă povestiri” e – inspirat ales – un dialog: între autorul cărții și un creator de muzică cu nume puternic azi la noi, Dan Dediu. Cei doi vorbesc despre ”fenomenul muzicii contemporane și relația dintre compozitor și dirijor”. Un scurtissim (și ultim) citat, dar important – pentru lua, foarte rapid, ”temperatura” acestui dialog: ”a cultiva o estetică a întâmplării echivalează, de fapt, cu dispariția actului estetic în sine”.
În fine, să cedăm, fie și numai de dragul unor convenții care au de-a face cu bunele maniere și cu trucurile de argumentare, și să acceptăm cheia apofatică pe care – în pasajul citat la începutul acestui text (fragmentul din prologul primului său volum) – Tiberiu Soare ne-a oferit-o cu privire la ce e și, mai ales, la ce nu este specific demersului său. Chiar dacă aceste două volume nu ar fi nici (curs), nici (interpretare/analiză), nici multe altele din aceeași serie, în mod cert ele tot sunt ceva anume: un potențator și un adjuvant pentru a merge către muzică, un ”aperitiv” textual fastuos pentru a încerca să te deschizi către creațiile de vârf ale uneia dintre cele mai strălucite invenții ale oamenii din toate timpurile, așa cum e cazul muzicii. Sunt carți care dau o poftă extraordinară de a asculta și de a înțelege muzica. Marea Muzică!