„Un singur punct real : Isus. Apoi, în jurul lui se poate construi totul(…).Important e că există Isusˮ. Recenta apariție a volumului „Isus al meuˮ ( autor : Gabriel Liiceanu, editura Humanitas, 2020 ), a fost numaidecât întâmpinată de mitraliile sofismelor relative la persoană și la majoritate, de corul blestemelor, clasărilor pripite și al acuzațiilor cât mai felurit gogonate. După cum îi arată și titlul, cartea reprezintă mărturisirea unui filosof agnostic, preocupat de obținerea unei transparențe interioare prin care presimte, sub camuflarea „Dumnezeului culturiiˮ( Newsweek.ro, 2019 ), umbra acelui „Dumnezeu circulând neîngrădit printre noi, neluat în arendăˮ, care păzește „rădăcina unui CREDOˮ. Apărută din obișnuința și obligația lucidității, „Isus al meuˮ dorește să construiască instrumente de „gândire în stare de deplină libertateˮ ( Petru Creția ), utile exercițiului de „igienă mentală și moralăˮ oricărei persoane vertebrate de personalitate și cetățean guvernat de caracter. Străbătut de duhul paideic al Libertății, opul ascultă chemarea eticii universale, care ar putea conjuga, în neorânduiala noastră cotidiană, „adevărul tareˮ al creștinismului cu cel psihologic și sociologic și ar putea contribui la progresul moral al omului contemporan, înghițit de propriile-i pofte. Deși bogat în trimiteri, aforisme și luminișuri confesive „cu luminile în schimbareˮ, traseul silogistic al cărții descrie un arc de cerc, dinspre problemele legate de religie, către imaginea unui Isus personal, a cărui strălucire „asemenea statuilor eline (…) devenite pure în albul marmurei lorˮ răzbate din miezul cărții – și se întoarce, pe limburile defectelor omenești, într-o 2.0 „Purtare a cruciiˮ de Bosch.
De la început, domnul Gabriel Liiceanu simte nevoia să „se elibereze de credința în mitul Biblieiˮ și de „teama politicoasăˮ ( „Cuvânt înainteˮ ) și face apel la „cele două toarte ale oalei lui Epictetˮ ( procedeele „demitizăriiˮ și „reconstrucțieiˮ ) – care amintesc maniera analitico – sintetică din prefața „Întemeierii metafizicii moravurilorˮ. De altminteri, ideologia kantiană – care „lega problemele credinței de conștiința moralăˮ și „punea etica mai presus de oriceˮ – îi inspiră metoda și îi orientează făgașul operei gânditorului român.
Cum poate fi explicată criza profundă în care se află Biserica creștină de astăzi, „halul inimaginabil al «căderii» clerului creștinˮ ? Cel dintâi motiv pe care domnul Liiceanu îl înaintează privește pervertirea mesajului christic originar și viciile de comportament ale liderilor clericali : „cea mai teribilă ruptură din istoria creștinismului s-a produs în momentul în care discursul cristic a trecut din gura lui Isus în administrarea ucenicilor luiˮ. Dacă fiecare religie deține un scenariu, o coajă mitologică compusă din detalii mitologice și un conținut exhortativ-etic, se pare că Biserica i-a acordat întâietate primului, iar nu substanței religioase de fond – transformând, astfel, mesajul lui Hristos într-o „lungă litanie cântată pe o coardă falsăˮ. Mai mult, detaliile mitologice „din certurile ( episcopilor – n.n ) au fost însă folosite de împărați, regi și oamenii politici ai zilei ca pretexte onorabileˮ pentru atingerea unor scopuri lumești. După ce „s-a instalat în lume tăind și spânzurândˮ autoritatea ecleziastică a recurs, prin urmare, la exploatarea credinței „sub masca slujirii eiˮ și pare să exercite o putere trufașă, pentru care ar trebui să „își ceară iertareˮ ( Tolstoi ).
A doua cauză ar fi aceea că baza de legitimare teoretică a învățăturii bisericești nu este suficient de solidă. Teologia nu este știință, este de părere autorul, întrucât obiectul ei este dogmatic deschis ( „inventat, creatˮ ), iar dogmatica – o metodologie a neștiutului, care „cere să fie crezută pe cuvântˮ și se întemeiază pe „adevărul slabˮ, produs al revelației. Într-un mod asemănător conceptului de mister, revelația pare „menită să dea un temei pesudo-cognitiv dorinței și speranțeiˮ – și perpetuează, în fapt, ambiguitatea, obnubilarea mitologică, reduce aureola teologiei la cea de „hermeneutică la o operă de artă uriașă ( putem s-o numim Poemul biblic )ˮ.
Tot astfel cum nu-și poate reprezenta „schimbarea radicalăˮ a speciei umane decăzute, domnul Liiceanu echilibrează, pe cântarul rațiunii, lipsurile Bisericii cu meritele ei : „crearea rezervorului de moralitateˮ, „satisfacerea nevoii de speranță și de asistență din înaltˮ, „cea mai fecundă mitologie a lumiiˮ, „crearea civilizației europeneˮ, „tributul de martiriˮ, valoare de „principiu puternic și fecund de asociereˮ și „domesticireˮ a umanului ; poate că neajunsurile interne au reprezentat „prețul (…) pentru a se evita anarhia credințeiˮ, probabil „stă în esența oricărei instituții să se corupă din interiorˮ… O similară recuperatio se petrece și în cazul credinței, care, chiar subiectivă și „ne-logicăˮ cum este, ar putea fi justificată antropologic ( Reza Aslan ) și acceptată în termenii lui Peirce ( „ important nu e dacă Dumnezeu există, ci dacă dialogul nostru cu fantasma lui e profitabil pentru noiˮ ). Către închiderea cărții, capitolul „Elogiu îngerului meu păzitorˮ deschide, de altfel, o mică fereastră de posibilitate misticismului : „Oare e atât de unilateral actul credinței ?ˮ (…) „Nu cumva are ceva de spus și Dumnezeu în chestiunea asta ?ˮ (…) „mă bântuie ideea unui dublu a cărui voință era decuplată de voința mea. (…) Tot ce era mai bun în mine se petrecuse în colaborare cu acest personaj cețos care, cu cât era mai misterios, cu atât se făcea uneori mai tare simțitˮ.
După „cvadraturaˮ introductivă, receptarea lui Isus se petrece într-o grilă culturală, printr-o rețea de corespondențe care pornesc de la figura hristică și iradiază către filosofie, arte și literatură, până la „forensic anthropologyˮ. Sub raportul „unicitățiiˮ sale „absoluteˮ( atopótatos ) „personajul Isusˮ poate fi apropiat lui Socrate – cu diferența că elevația primului îl situează „dincolo deˮ morală ; Fiul lui Dumnezeu manifestă „bunătatea neverosimilăˮ a lui Mîșkin, este „cel mai mare seducător din istoria omeniriiˮ, care „recurge la alegorieˮ platonică și demonstrează că „moartea poate fi înfrântă dinăuntrul limitelor înseșiˮ ( ilustrează „supremul paradox peratologicˮ). Isus reprezintă Modelul etic și pedagogic care trebuia necesar să apară în logica difuziunii creștinismului : „Isus tocmai pentru că este «dintre noi», pentru că este om ca noi, poate deveni modelˮ. Consecința petitio principii pe care Gabriel Liiceanu o derivă de aici este aceea că, „pentru a ni-l explica, a trebuit să-i inventăm un Tată unic ˮ– prin urmare „Isus era originea divină a lui Dumnezeuˮ.
Momentul hotărâtor al existenței cristice nu este considerată Învierea, ci răstignirea, sacrificiul etic validant. Mai este, în ciuda acestuia, proiectul hristic fezabil, mai poate fi el susținut de o natură umană în inima căreia „se află răulˮ ( Michel Henry ) ? Dacă în societate „iubirea creștină pare, de cele mai multe ori, imposibilăˮ, ceea ce „ar trebui să ne lege pe toțiˮ ar fi o etică fondată minimal pe „omenia către care Isus făcea semnˮ, pe „urbanitas, «civilitate», buna creștere, respectarea acelorași reguli de viațăˮ. Ar fi de trebuință, în efect, ceea ce autorul denumește etica seamănului, întemeiată religios pe idealul „omului bun și iubitorˮ ( teoria biblică ), psihologic pe „tranzitivitatea psihologică a euluiˮ ( posibilitatea ființei umane de a se recunoaște în celălalt și de a se regenera prin căință ), iar social, pe prototipul „bunului cetățeanˮ – perpetuat de către „comunitatea istorică de credință creștinăˮ, până în premisele proiectului Uniunii Europene ; din perspectivă filosofică, etica seamănului se ridică pe sistemul kantian de coordonate alcătuit din Principiul subiectiv al voinței ( supunerea „voinței buneˮ, „datorieiˮ ), imperativul categoric și Postulatul etic – afirmat, de altfel, încă din 1755 : deși nu o putem demonstra, recunoaștem existența lui Dumnezeu ca și condiție de posibilitate a vieții morale și a Binelui suveran. În timpuri secularizate, atunci „când povestea slăbeșteˮ, nici măcar nu e nevoie să mai pariezi, pascalian, pe existența Divinității ; trebuie să te porți corect pentru că libertatea de gândire te obligă să respecți Legea morală și să faci binele : „ortopraxia ar trebui să prevaleze asupra ortodoxieiˮ. Filosofia ajunge să justifice, așadar, esența moralei creștine : îți poți păstra „credința în Dumnezeuˮ, poți „fi bun creștinˮ și într-un mod diferit de algoritmica ritualică, dacă încerci să faci mereu binele și îți păstrezi reflexul chestionării și conștiința curată.
Deși sortită „marelui publicˮ – în respectul căruia autorul jertfește detalieri „specializateˮ ale raporturilor rațiune-credință, etică-morală, ș.a.m.d. – „Isus al meuˮ rămâne cartea unui filosof din a cărei penumbră se aud, câteodată, șoaptele maeștrilor Noica ( concepția individualistă ), Cioran ( revalorificarea noțiunii de „semenˮ ), Kierkegaard ( paralela Socrate-Isus, intransigența morală, ideea „saltuluiˮ credinței, absolutizarea figurii christice ). În lumina analizei culturale a fenomenului religios, drumul ad radices, către temeiurile Bisericii creștine, grav afectată astăzi de „pandemia postcreștinismuluiˮ, sub nori prevestitori întunecați (demisia papei Benedict XVI din 2013, profețiile biblice și cele ale lui Tyconius, din secolul IV, etc. ) poate fi asimilat curentului evaluatoriu, de reconciliere cu sine care își caută, cu timiditate, matca prin organizația pastorală ( un exemplu, enciclica „Fides et Ratioˮ a papei Ioan Paul II, din 1998 ); de mare interes sunt, deopotrivă, interogațiile care fulgeră, pe neașteptate, prin atmosfera lucrării : „dacă rațiunea este, ea înseși, o mare superstiție ?ˮ, „dacă suntem ocrotiți, cu adevărat ?ˮ. Dacă – mă întreb, la rândul meu – procesul descoperirii științifice și al inspirației artistice se originează în adâncurile intuiției, așișderi revelației religioase, cele trei izvoare ale cunoașterii nu ar putea fi considerate complementare ? Fără îndoială, demersul lui Gabriel Liiceanu își dorește să deschidă uși personale cu cheia lecturii active a celuilalt și să creioneze dacă nu profilul unui personal Jesus, măcar un punct sapiențial de unde ar putea începe proiectul unei colective savoir-vivre în căutarea căreia bâjbâim de decenii. „Când e vorba de a face binele, trebuie să funcționezi ca natura : să-l faci ca ploaia, ca vântul care poartă frunzele toamna, să-l faci pentru că așa trebuie, pentru că e anotimpul binelui și pentru că nu poți altfel. Dar să nu aștepți nimic, așa cum nici ploaia venită la timp nu așteaptă recunoștința cuiva.ˮ Îmi este greu să cred că o carte care cuprinde asemenea rânduri va fi lipsită de îngerul ei păzitor.
