Dintr-un obicei personal mai vechi, la care nu am renunțat niciodată, oricât de mult s-ar fi diversificat titlurile de pe masa de lucru, la începutul fiecărei luni mă dedic jurnalelor de scriitori, căutând în miezul lor filele scrise în dreptul lunii respective. Anii consemnați aproape că nici nu mai contează; mai important pentru mine devine felul cum se suprapun multiplele existențe într-un anume perimetru temporal, ca într-un evantai miraculos care, odată deschis, oferă nu doar protecție și confort spațiului personal, ci aduce cu sine ceva din sunetele, umbrele, aromele altei lumi. Printre ele, printre pliurile acestui insolit obiect al spiritului, se află și propria-mi existență.
De câteva zile, luna mai s-a topit în acest timp interior al lecturilor diaristice, unde va mai zăbovi o vreme, cu toată explozia de verdeață și de cer albastru care-mi invadează camera de scris. Sunt puțin panicată, părându-mi-se că notațiile scriitorilor din această lună sunt nedrept de parcimonioase. Îmi las frământările furate de sensul interogațiilor lui André Gide, care scria într-o addenda a Jurnalului său din anii 1950-1951, intitulată Amin: ,,M-am surprins ieri întrebându-mă cât se poate de serios dacă e adevărat că mai trăiesc. Lumea exterioară exista și o percepeam cât se poate de bine; dar, într-adevăr, eu eram cel ce o percepea?” Pe mine mă surprinde altceva, și anume actualitatea acestor întrebări. Tăioase, zvâcnite, rostite într-un mod care invită la un serios exercițiu de diplomație interioară înainte de a căuta un răspuns. Sau măcar o continuitate interogativă, pe deplin justificată în sânul existenței semilarvare în care trăim, fără voia noastră, de săptămâni bune. Ori poate că lumea exterioară a devenit doar un soi de construct mental, plămădit continuu de simțurile noastre dedate cărților, muzicii, artelor vizuale percepute pe calea virtualității. Mai avem nevoie de ea, de lumea exterioară? Câtă verdeață e dincolo de fereastra camerei mele…
Citesc o notiță în jurnalul lui Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga: ,,10 mai 1963. Tudorel mă întreabă în fața unei pete de ulei cu reflexe, pe jos, pe asfalt: «Cum a căzut curcubeul din cer?» (avea patru ani).” Mă încearcă un zâmbet cald și parcă-mi vin în fire. Nu, luna mai nu e defel compromisă în teritoriul diaristicii. Puțin mai încolo, un scurtcircuit: ,,23 mai ’64. Înmormântarea lui Tudor Vianu.” Nu reverii mă încearcă de data aceasta, ci tandre amintiri de cercetător al romanului, așa cum m-am ipostaziat cândva, când încercam să descifrez romanul modern european prin grila stilistică a lui Vianu. Resimt însă și fiorul care m-a străbătut când l-am regăsit pe marele critic în ipostaza de martor al apărării într-un proces politic din 1959, evocat de Florin Constantin Pavlovici în Tortura pe înțelesul tuturor. Citat în apărarea lui Dumitru Panaitescu, fiul lui Perpessicius, Tudor Vianu a fost întrerupt cu brutalitate de judecătorul iritat de tonul său academic, pe care-l considera… nepotrivit momentului testimonial, și somat să nu-și mai țină mâinile la spate.
Îmi continui lecturile de mai cu Jurnalul unei scriitoare. În 14 mai 1925, într-o zi de joi, Virginia Woolf consemna cu generozitate, și nu doar pentru sine, din câte îmi dau seama, ci și pentru iscoditoarele priviri ale cititorilor săi: ,,Căci, la drept vorbind, adevărata plăcere o ai numai când scrii, iar când ești citit nu încerci decât o plăcere superficială. Acum sunt ferm hotărâtă să renunț la publicistică și să scriu Spre far.” Cred că aceasta e una dintre frumoasele contradicții ale celebrei scriitoare, pentru care o iubim, de altfel, atât de mult. Gândul nu-mi aleargă, de data aceasta, nici spre far, nici spre valuri, nici spre vreun film biografic cu Nicole Kidman într-un rol de zile mari, ci spre eseul O cameră doar a ei. Aș vrea să mă așez acum pe malul unui râu și să învăț ce înseamnă aceste cuvinte ce dau titlul micuței sale cărți. Și, neapărat, cum percepem lumea exterioară despre care scria Gide, dacă rămânem încuiați ,,pe dinăuntru”, potrivit unei expresii a Virginiei Woolf, singuri ,,într-o societate impenetrabilă”. Mai e încă timp. Luna mai abia a început. Masa de lucru din camera mea e plină de jurnale ale scriitorilor care se cer răscolite, cu răbdare și prudență, în toate filele lunilor mai de altădată.
