După experimentalismul poetic extrem din Arme grăitoare (2009) și din antologia A-Z.best (2012), Emilian Galaicu-Păun explorează mai departe terenul corporalizării maximale a textului (cu raportarea la Gheorghe Crăciun recunoscută). Astfel, plachetele gemene Apa.3D, respectiv A(II)Rh+eu (Cartier, Chișinău, 2019) par să epuizeze toate posibilitățile de expresie menite, prin acumulările tradițiilor moderne ale poeziei secolului XX (mergând de la simbolism la avangardism și postmodernism), să transforme exercițiul liric într-un produs estetic al alterității și al diferenței. Sigur, ele implică imanența unui eu textual, oricum l-am defini în raport cu cel real, un eu care tatonează alteritatea în același timp în care o asimilează visceral în propria-i existență. Ambiguitatea rezultă din amestecul formal și tematic dus la ultimele consecințe, din anagramări, intertextualizări, prozopoeme, aranjamente stranii în pagină, jocuri de cuvinte, analogii, dar și din încercarea de a construi referențial ”în oglindă”, de a dubla psihanalitic eurile, de a imagina vizual, debordant, pluridirecționat, într-o simultaneitate deopotrivă a privatului biografic și a generalului culturii de mainstream.
Dens, profund cerebral și ingenios prin evitarea obstinată a convenționalului, dipticul surprinde în primul rând prin deconcertanta aglomerare a referințelor culturale (literatură, artă, muzică), într-un delir intertextual care dă textelor o uimitoare densitate intelectuală. Poemele, în majoritate foarte concentrate (sunt rare textele lungi), caută să omogenizeze o realitate altfel fragmentară, disparată și succesivă. Orice referință cultural-istorică sau politică (nume, evenimente, locuri, ani) devine o piesă integrată într-o versatilă megaintimitate poetică. Se observă o preferință pentru artiștii suicidari (Celan, Plath, Woolf, Mishima, Kawabata) sau morți prin supradoze (Hendrix, Joplin, Morrison), așa cum ”pomelnicul” de generație poetică (Aurel Dumitrașcu, Alexandru Mușina, Ioan Flora, Madi Marin, Emil Brumaru etc.) apare prin numeroase trimiteri la frânturi din versurile lor.
”Ai frate, ai carte” se spune într-un vers din poemul de deschidere (pornind de la drama fratelui lui Liviu Rebreanu, ca start pentru scrierea romanului Pădurea spânzuraților), text programatic despre vocația alteritară a literaturii, care e un mecanism de exorcizare a dublurilor de tot felul – biologice, psihice, imaginare, fonetice și semantice. Programatice sunt și alte poeme din cele două plachete, reintepretând concentric și redundant opacele lor titluri. ”Frații” poetului sunt toți cei ce l-au însoțit, prin lectură, toți cei ce l-au marcat, prin arta lor, toți cei care au dat la schimb viața pe literatură, scriind cu sânge. Groasă de aluviuni care mai de care mai curioase, ”apa 3 D” e fluidul care amestecă toate experimentele formale și referențiale posibile, într-o curgere permanentă care eludează ”spinoasa problemă a fondului”. Istoria culturii și viața personală constituie un imens poem-fluviu care duce artiștii lumii unii înspre alții, navigând printre continente, țări și orașe și printre alte nume însoțitoare ale branșei. Sonet la fix e un autoportret cu Shakespeare și Dante, de pildă, ´s Em…n e un superb metapoem autoreferențial, A(II)Rh+ e un fascinant exercițiu de imagerie barocă, iar Pocitania e unul dintre cele mai consistente și mai relevante texte autobiografice, marcând contopirea deplină dintre viață și cărți (”Niciun/pământ/să nu/acopere/oasele/mele.-/sunt/apa3d”).
Dacă ”Intrinsecă-/poezia nu/vaccinează/împotriva/morții, dar/operează pe/cord fără/anestezie” și ”ființa-și/conține/propriul/epitaf”, dacă ”CV= WC” și ”sângele apă nu se face”, atunci există o vocație thanatică a poeziei, care e simultan flux textual universal, erotism postum, amprentă Rh, egografie obsedaantă, dublură organică a sinelui, transformare euharistică a cuvântului, dar și mister ancestral, scriere runică, hieroglifă mereu deschisă, autopsie și vivisecție, deopotrivă. ”Ex libris” devine ”sex libris”, ”Je” ajunge la ”Je est un autre”, iar realitatea e ceva curgător, atemporal și mereu tridimensional.
”Țesut viu”, biografem specular, spectacol intertextual și experiment radical, poezia lui Emilian Galaicu-Păun dovedește încă o dată cât de inepuizabil e jocul cu sensuri și forme. În cele două volume gemene și omul, și cuvintele lui trec simptomatic prin moarte și prin înviere, din nou și din nou. Lucrul e benefic pentru toată poezia recentă de limbă română, fie ea dincolo sau dincoace de Prut.
