mamei mele, Mihaela Stanomir
Ceea ce era digitală oferă modernilor este iluzia comunităţii şi himera comuniunii. Ceea ce era digitală promite este integrarea în familia virtuală care nu cunoaşte limite: postări după postări, imagini după imagini, prieteni după prieteni, catena întinse în acest infinit tehnologic. Ceea ce era digitală ascunde este moartea însăşi: nimeni dintre noi nu mai moare, de vreme ce conturile pot merge mai departe, rulând în orb, mecanism destinat să traiască în eternitatea pixelilor şi algoritmilor. Ceea ce era digitală alege să ascundă, prin abundenţa ei de sunete, este realitatea singurătăţii şi inevitabila atingere a tristeţii: în iureşul orchestrat de moderni, solitudinea este pusă între paranteze, ca un detaliu jenant al unei vieţi de mult trecute.
Şi totuşi, nimic nu poate fi mai intens şi mai dureros decât însingurarea erei digitale. Fiecare dintre cei care o populează sunt propria lor monadă, propriul lor atom alunecând în infinitul din care dragostea a fost alungată. Însingurarea îi înconjoară pe oamenii erei digitale ca un halou şi le aşterne pe chipuri o paloare inconfundabilă. În metrou, acolo unde lucirea de ecrane tactile este la fel de enigmatică ca o mare a sargasselor, însingurarea este duhul locului, ea este materia vâscoasă prin care înaintează coloanele de automate umane spre nicăieri, este ea neonul care îşi aruncă lumina improbabilă, ea este şuierul de voci care umple culoarele de trecere, ea este atingerea de meduză a mulţimii alcăruite din indivizi interşanjabili, ea este dimineaţa unei toamne care nu se va sfârşi, niciodată.
Însingurarea erei digitale este la fel de impenetrabilă şi de inexpugnabilă ca un zid de cetate. Mâinile nu se mai pot atinge, mâinile nu se mai pot întâlni, mâinile nu mai pot simţi concreteţea lumii ce a încetat să mai existe. Însingurarea erei digitale este un imens, nesfârşit pasaj de trecere, unul la capătul căruia nu se află decât poarta de trecere spre un alt pasaj. Este un labirint peste care alunecă un soare leşios, un labirint în care dragostea înseamnă un click pe profilul însemnat cu o stea, un labirint al întinderilor de ore şi de zile, un labirint care se naşte deasupra nimicului ce palpită, mecanic.
Însingurarea erei digitale este absenţa dragostei însăşi. Înlocuită de algoritmi şi neutralizată de mişcarea ecranelor, dragostea supravieţuieşte, discretă şi delicată, în materia dorului şi în consistenţa nostalgiei. Ea este boarea ce aduce ecoul unei alte existenţe, ea este pauza în care paşii de automat uman se opresc, ea este amintirea unui alt anotimp, al unui anotimp care să nu fie pustiit de avansul acestui nimic inform şi proteic, ea este cântecul de cutie muzicală ce întrerupe cadenţa metalică a roţilor de metrou, ea este gestul reflex de a privi alături de tine, ca pentru a capta prezenţa celor care nu mai sunt decât umbre, ea este atingerea duhului blând care se iveşte din pragul visului, ea este promisiunea zilei care să nu mai fie una a lespedei de plumb, ea este lucirea ce acordă lumii, ca prin miracol, darul culorilor intense şi vii, ca o explozie solară.
Căci doar dragostea, dureroasă şi tandră, poate întrerupe monotona curgere spre nimic a însigurării şi doar dragostea, imaterială şi aspră, poate mângâia solitudinea şi înfrânge absurdul în care suntem instalaţi, ca într-o cameră mortuară. Tot ceea ce nu are sens se încarcă de lumină, iar arcul ei voltaic străpunge plafonul singurătăţilor noastre: o poartă se va fi deschis, în cele din urmă.
SUPERB ! Multumesc , dle profesor, pentru frumusețea infinită a gândurilor transformate în cuvinte si pt ca ni le împărtășiti noua.
Politologia , ca stiinta , presupune o anumita obiectivitate si neutralitate . In momentul cind te situezi intr-una dintre pozitii , devenind si avocat , si parte , nu mai poate fi vorba despre stiinta , ci doar despre un discurs apologetic si ideologic . Citirea unei lucrari de politologie ´conservatoare´ este aproape la fel de dificila ca citirea oricarei lucrari teziste si pseudo-stiintifice , de ex. , neo-marxiste , inseala asteptarile cititorului de buna credinta . Ideea despre Conservatorismul ´burkean´ ( o constructie a posteriori , datorata in special lui R. Kirk , luind forme si dimensiuni cultiste ) ca non- sau anti-ideologic , e un pur mit . Discursul anti-ideologic era foarte caracteristic si fascistilor , care puneau in prim plan actiunea , voluntarismul si spontaneismul ( pe linga multe alte convergente , firesti , de vreme ce fascismele derivau din matricea conservatorismului romantic : cultul pagin al vointei , al gliei , natiunii , singelui , limbii , mortilor , ai zice mai degraba strigoilor , pesimismul antropologic si eroismul tragic , etc. , etc. , fascismul era doar radicalizarea revolutionara a acestor tendinte ). Ceea ce este comun in acestea este romantismul anti-iluminist , in intregime indatorat insa Iluminismului ( o religie civica rapid convertita intr-una politica ) . Monada , atom , instrainare : Leibniz , Newton , Hegel … Desi se pretinde ´traditionalist´ , conservatorismul romantic nu are nimic ´traditional´ in anti-individualismul sau obsesiv , dimpotriva , este foarte modern : pt. Hegel , pe urmele lui Spinoza , individul este funciar alienat , este o eroare si ´pacatul´ insusi , de unde si motivul unei intoarceri ( revolutii dialectice ) la o totalitate pre-individuala , Gemeinschaft , colectivitatea vital-organica , un Spirit imanent , ´Noaptea´ lui Novalis , adeseori intr-un fel de evanghelism politic impanat cu miscatoare si seci cuvinte marete . De la acest panteism vitalist la biologism nu era decit un pas . Pt. antici si pt. medievali individualitatea era coroana categoriilor , entelehia -substanta prima , imago dei , traditie continuata si in monadologia leibniziana . Irationalismul romantic lovea nu numai in rationalismul iluminist , care mostenea mult mai mult din scolastica , ci chiar in traditia clasica si cu adevarat ´traditionala´ ( asa cum facea marele revoltat conservator anarhist Nietzsche si , dupa el , Heidegger si toti radicalii de Stinga si de Dreapta , uniti in crezul lor contra-iluminist si anti-liberal ) , era cu atit mai modernist si deja post-modernist , asa incit se poate repeta , odata cu J. Pelikan , ca ´traditionalismul este credinta moarta a viilor´ , un ersatz ideologic de religie .
Adevarat.