Aspecte ale vieții în timpul Revoluției

Din jurnalul Mariei Sergheevna Skadovsky Falz-Fein, înmuiat iremediabil de apa înghețată a Mării Negre, nu mai rămăsese decât un teanc de pagini lipite, indistincte, păstoase, prinse între coperțile vălurite de umezeală. Pe una abia se mai putea distinge, cu cerneală albastră, diluată, sub data de 9 februarie 1920: ”Am hotărât, împreună cu Sonia, să fugim. Iertați-ne! Nu spuneți nimănui!”. Cețurile groase coborâseră, în dimineața aceea, dinspre răsărit, acoperind suprafețele și muchiile faptelor. Nimeni nu știa dacă cine scrisese, voise să spună că fuge din Odessa sau numai de pe micuța corabie cu un catarg, care plutea în derivă de aproape două zile, cu treisprezece oameni la bord. Străină de locuri, eșuase înfiptă cu chila plumbuită în bancurile de nisip de pe malul românesc. Pescarii Iacob Sidorenco și Gheorghe Balac asistaseră la autopsia obligatorie, făcută pe mese improvizate de sanitarul venit de la Murighiol, în prezența primarului și a jandarmului. Le fluturau în vânt bărbile mari peste sicriele de lemn proaspăt geluit, în care le aranjaseră trupurile vineții, cusute grosolan pe mijloc cu ață pescărească. Nisipul ud cu care au fost acoperite, în grabă, le-a pecetluit taina, definitiv, sub unsprezece movile lunguiețe, ca niște straturi cu bulbi mari de ceapă.

Caietul femeii, ca orice caiet intim, nu era o hârtie rece, de cancelarie, asemenea ucazurilor împăratului Nicolae Romanov al II-lea sau decretelor tovarășului Lenin. Prezența lui era o formă de petrecere a singurătății și, adesea, se purta ca un membru al familiei. Fusese găsit plutind, în cabina inundată a cuterului Ostara, printre cele unsprezece cadavre împușcate în cap și printre puținele boarfe rămase din cele ce-ar fi urmat, la plecare, să le însoțeacă într-o viață nouă. Le descoperiseră trupurile, ei și Soniei, azvârlite de mare undeva, departe de-ale celorlalți, pe limba subțire a insulei Sacalin, la o lună după naufragiu. Vasul se scufundase, până la urmă, aproape de țărm, între Ostrovul Mare, Ostrovul Mic și Ostrovăț, la gura de vărsare a Dunării de la Sfântu Gheorghe. Până la această margine întunecată a vieții, jurnalul îi fusese confesorul cel mai intim. Strălucirile chihlimbarii ale Niprului, nesfârșitele plimbări pe faleză și pe nisipul malurilor sălbatice ale fluviului, cântările groase și afumate de tămâie din marea catedrală a Khersonului, nașterea copiilor, moartea bătrânilor, scrisorile rudelor din Germania și Elveția, dorul după țara lucrului în sine și a mecanismelor precise, toate erau așezate în caiet, cu scrisul mare și înclinat al stăpânei. Stătuse pe noptiera cu picioare de leu de la capul patului, pe masa din lemn masiv a bucătăriei cu o mie de tingiri lucitoare atârnate, lângă fructiera cu mere și lângă samovarul de ceai din sufragerie, pe mescioara din fier, vopsită în alb, din foișorul grădinii, între farfuriuțele cu dulceață de coacăze, sub castronul cu biscuiți de ovăz și lângă carafa pântecoasă de votcă. Caietul intrase și ieșise de nenumărate ori din casa cu ferestre înalte și cerdac, zidit cu scări de piatră pe liniștita stradă Bagration, unde viața își urma cursul la fel de tihnită ca uitata curgere a Rinului. Fusese cărat ca obiect indispensabil în Odessa, când fugiseră de mâinile murdare ale bolșevicilor, care cotropiseră toate orașele mari ale Rusiei. În el observase Maria prima oară, spre admirația bărbaților, că, venind dinspre Petrograd, erau înghițite de ciuma roșie, de la vest la est, bucată cu bucată, Crimeea, Siberia, pământurile cenușii de peste Caucaz și Vladivostokul. În marșul lor de hoardă barbară, ostașii revoluției își ucideau părinții, prietenii și căpitanii, după ce mai înainte își împușcaseră Tătucul, cu toți ai lui, într-un beci de casă boierească, amăgindu-l că-i fac o fotografie. Nu mai era loc de ei în străvechiul Kherson, unde se așezaseră, odinioară, strămoșii lor menoniți, strămutați din țara lucrului în sine. De fapt, nu mai era loc de ei nicăieri, în bătrâna Rusie, devastată de trei ani de războiul anarhic al sovietelor cu gărzile albe.

Nu ne-nchipuim că pe caiet ar fi pus mâna vreodată servitoarea Larisa Semionovna sau majordomul Arcadie Botev. Nici chiar soțul sau fetele Mariei nu se atinseseră de el, sub amenințarea celor mai grozave pedepse. Când fratele lui Boris, contele Alexandru, le scrisese de la București că-i așteaptă, să părăsească Rusia, să ajungă la el și apoi, de acolo, în Germania sau Elveția, jurnalul Mariei Sergheevna fusese primul pus în valiză. Pentru drumul de pe malul Niprului până la Odessa plătiseră aproape două mii de ruble, căci mașinile și căruțele se găseau greu, peste tot întâlneai patrule și puncte de control, satele și orașele erau împânzite de tot soiul de rebeli și dezertori, care nu dădeau totdeauna seamă de faptele lor și închideau ochii la foșnetul plăcut al bancnotelor. Iarna complicase lucrurile, era ianuarie, troienele, gerul și viscolul se năpustiseră peste oamenii care nu-și mai găseau vechile rosturi. Hotărâseră să fugă pe mare până la Constanța sau până la Istanbul, părea o cale mai ușoară, o mai făcuseră și alții, iar de acolo se putea ajunge oriunde în Europa cu vaporul, cu trenul sau cu aeroplanul. Aveau să plătească iarăși pentru locul pe un vas sau, de nu se va putea, vor lua yachtul lui Anatoli, fratele din Basel al lui Boris. Fusese uitat la dană de mult, din 1914, înainte ca Țarul să-nceapă războiul cu nemții, în grija unui ucrainean cu sânge albastru. Vor angaja pe el un echipaj priceput, dacă vasul mai plutea, Boris și Iuri trebuiau să se ocupe de asta, în timp ce Galina și frumoasele Olga, Elisabeta și cealaltă Marie ar fi avut grijă de provizii și de bani.

Ascunși sub documente mincinoase și povești inventate, în gara din Odessa au ajuns pe 16 ianuarie, într-un tren cu o stea uriașă, roșie, prinsă în fața locomotivei. Au găsit o trăsură chiar pe strada Pușkinskaia, încă mai mergeau, și au tras, cu fișicuri plasate consulilor italieni și francezi, la casa unui fost proprietar evreu, într-un cartier aproape de port. Ca prieten al revoluției, bolșevicii îi lăsaseră nerechiziționat un etaj întreg, avea locuri destule pentru clandestini sau pentru eventualii refugiați. Altfel, ar fi fost greu de găsit ceva, toate clădirile erau ocupate de soldați și de ofițeri sovietici, mulți cu figuri primitive, descompuse de oboseală, de ură, de zecile de morți de pe conștiință și de iminența lumii noi, pe care sperau s-o scoată la lumină cu ajutorul lui Vladimir Ilici Ulianov. Umblau înarmați, în uniforme descompletate, rufoase, purtate în dezordine, fără grade și însemne, și puseseră steaguri roșii deasupra tuturor intrărilor. Hotelurile ”Petrograd” și ”Londra”, pline de culorile vii ale vilegiaturiștilor, altădată, erau acum ocupate de epoleții lați ai comisarilor sovietici care-l învinseseră și pe comandantul Petliura, și pe amiralul Kolceak. De-a latul străzilor pline de gropi, cu pavelele smulse, încă se mai vedeau baricade din saci și scaune, prevăzute cu câte o mitralieră. Vitrinele magazinelor aveau obloanele trase, statuia țarinei Ecaterina încă era acoperită cu pânză și detașamentele miliției populare suspectau de spionaj pe oricine era îmbrăcat mai acătării. Închisoarea Turma gemea de burghezi și trădători reacționari, iar oameni care să se bucure de operă, de teatru sau de promenada mării dispăruseră cu totul. Fremătătorul oraș de pe malul rusesc al Mării Negre părea ucis, hăcuit și îngropat în zdrențele soioase ale dezertorilor. Companii întregi ale noii Armate Roșii treceau aproape zilnic, în grămezi organizate, pe Pușkinskaia, pe Deribasivska, pe bulevardul central și pe imensele scări Primorsky. Vasele de război din fosta flotă a Mării Negre, acum deservite de echipaje care mai ieri se revoltaseră și își asasinaseră ofițerii, erau aliniate la dană, plecând din când în când spre destinații secrete, cu sunete de sirenă și salve de tun. Să găsești un vas civil și încă unul dispus să forțeze blocada, ca să iasă în larg, spre lumea ”cealaltă”, părea o sarcină imposibilă.

Boris Skadovsky Falz-Fein reușise, cu ceva eforturi, să găsească yachtul lui Anatoli și pe administratorul lui. E-adevărat, nu era prea grozav, se paradise de-atâta stat la ancoră, prinsese mulțime de alge și scoici pe albul carenei, dar pânzele-i erau încă bune. Boris a avut timp să-l cântărească din ochi și să vadă că, în afară de el,  nu era altă cale. Cuterul Ostara era o corabie șubrezită, deloc mare, cu un singur catarg, două vele, una triunghiulară, ca trincă, pe bompres, și o randă trapezoidală, pe verga de la pupa. Cu o punte mai mult lungă decât largă și cu câteva cușete strâmte, servise mulți ani croazierelor de plăcere, făcute vara între Odessa, Mariupol și Sevastopol. În yacht se vor îngrămădi cei zece Skadovski, ofițerul de artilerie Iosef Ivanov Coen − prieten al familiei, bătrânul administrator ucrainean, considerat căpitan datorită sângelui albastru, și un tânăr matelot, rudă a sa. În total, treisprezece oameni vor risca să treacă de eventualele controale ale patrulelor de marinari bolșevici, de minele țepoase plutind aiurea și de marea răscolită de iarnă. Măcar până se limpezeau lucrurile, toți voiau să plece din izba fraților muncitori și țărani, mirosind deja a pește, a sânge și a praf de pușcă. Boris a plătit suma de angajare, după ceva negocieri, ucraineaneanului cu sânge albastru, iar acesta a-mpărțit-o cu matelotul său, după ce se-nțeleseseră să fugă, la rându-le, de revoluția care le răvășise viețile. La indicațiile lor, Boris a îngrămădit în cambuză câte puțin din fiecare: pesmeți, slănină, conserve de carne, rotițe de brânză, borcănele de icre, pește uscat și sărat, butoiașe de apă și câteva sticle subțiri de votcă. Nu socotise dacă numărul oamenilor de la bord se vor îndestula cu ele, doar le târguise, în grabă, să fie cât de multe, se găseau foarte greu, în cantități mici, la prețuri enorme și nu chiar în piețele cunoscute. Într-un perete al cuterului pusese, izolate în saci, cele paisprezece milioane de ruble, strânse special pentru noul destin. Bijuteriile, câte nu încăpuseră în ascunzătorile cușetelor, au fost cusute de Maria și de fete în căptușelile căciulilor și ale hainelor. Aveau să doarmă pe lăzile și valizele unde stăteau împăturite bucăți din lumea pe care o părăseau − vesela de argint, cărțile menonite, hainele și documente personale.

Paginile jurnalului găsit în cabină nu dezvăluie ce-a făcut familia în Odessa, până să se termine pregătirile. Caietul Mariei Sergheevna ar fi trebuit să consemneze nenumăratele drumuri la dana ascunsă a cuterului, discuțiile uneori aprinse dintre Boris și administratorul ucrainean, îngrijorările nesfârșite ale fetelor, precauțiile în fața nedoritelor controale ale soldaților, planurile de navigație pe lângă coastele românești și bulgărești, studiul îndelungat al posibilităților unor escale la Constanța, Varna sau Burgas, căile de intrare și acostare pe Bosfor, nopțile albe și epuizante, mângâiate de visele despre viața în patria strămoșească a lucrului în sine. Acolo totul va avea lumina caldă a firescului, acolo nu vor întâlni popi bărboși, mujici împuțiți și militari beți, acolo nu vor fi atinși de revoluții subite și de asasinate fără pedeapsă. Acolo NEAPĂRAT trebuiau să ajungă, oricât de grea ar fi părut aventura.

Pe 6 februarie dimineața, devreme, jurnalul stătea în săculețul de mână al Mariei, atârnat de încheietură, căci degetele duceau mulțime de bagaje. Era încă întuneric când au început toți unsprezece să coboare, pe rând, străduța îngustă până la mare, la interval de un sfert de oră, să nu trezească suspiciuni. Primul a fost Boris, cu grosul cuferelor, apoi a urmat Iosef Ivanov, apoi Maria cu cele trei fete ale ei, apoi Iuri și Galina, apoi celelalte trei fete din familie, până ce toți au intrat în burta strâmtă a cuterului, unde bătrânul căpitan le ordonase să se pitească, până ar fi ajuns în larg, feriți de privirile iscoditoare ale vaselor ancorate.

Cu pasagerii lipiți de pereții cabinelor și cu bagajele bine amarate, cuterul s-a desprins de doc încet, desfăcând puțin trinca, să prindă vântul rece al răsăritului. La vreo cinci sute de metri, în radă, ucraineanul tocmise un mic remorcher cu aburi, care să-i scoată în larg. Au legat cu o parâmă groasă cuterul de pupa remorcherului și s-au târât astfel prinse, cu motorul turat la minim, printre vasele de război cu drapelul roșu la catarg. Ceața groasă, așezată în vălătuci pe luciul mării, i-a ajutat să nu fie văzuți, păreau marinari de-ai locului, ieșiți la o mică plimbare sau la pescuit. După ce-au lăsat rada în spate, motorul remorcherului s-a opintit mai tare, scoțând fum negru pe coșul din mijlocul punții. Valuri mari i-au întâmpinat, parâma de amarare s-a rupt, în scurt timp, smucită de tangajul ambelor vase. Căpitanii lor și-au făcut semne, au strigat unul la altul, s-au împiedicat de bani și s-au contrazis, o vreme. N-au găsit nimic de împărțit, chipul înnegrit de cărbune de sub șapca soioasă nu părea dispus să meargă mai departe, oricât l-ar fi plătit. Trâmba de fum a coșului s-a răsucit, dintr-o dată, spre Ostara, iar în urma remorcherului siajul de spumă a luat direcția Odessei. Părăsit prea devreme și prea aproape de port, yachtul a ridicat, în sfârșit, pânzele, cu direcția sud-vest, ținută pe o busolă de buzunar de cel care manevra echea cârmei.

Prima zi au petrecut-o în tăcere, fără să iasă pe punte, zgribuliți, înfofoliți în paltoane, abia scoțând câteva cuvinte. Cu capetele ivite prin tambuchi, priveau triști în urmă țărmul Rusiei, dispărut pentru totdeauna în ceață. Știau că nu-l vor mai revedea. Au mâncat, au băut și au dormit, singurele lucruri pe care le puteau face, ca să nu plângă. Numai Boris și Iosef au mai schimbat câteva cuvinte cu cei doi marinari, care nu părăsiseră puntea decât să îmbuce și ei câte ceva. Altfel, terțarolatul velelor și direcția cârmei nu erau ușor de ținut, în doi. Au convenit cu șefii clanului Skadovski ca bărbații să stea de cart pe timpul nopții și să se odihnească, pe rând. De va fi nevoie, vor sta și femeile, Maria notase în jurnal deja că e gata să ajute în toate, atât cât se pricepe. Administratorul cuterului, tânărul matelot, Boris și Iosef începeau rândurile de veghe, în prima noapte, cu câte un felinar pe care îl dădeau unul altuia, când ieșeau din serviciu. Lucrurile păreau simple, cel care stătea treaz trebuia să țină direcția după busolă și, dacă vântul se întețea, să strângă cu anume frânghii înnodate pe cavile trinca sau randa. Pentru poziția măsurată pe sextant sau pentru alte probleme, l-ar fi trezit pe căpitan, deși acesta nu părea prea priceput la alte instrumente de navigație decât compasul și propria-i memorie.

În dimineața de 7 soarele încerca să-și facă loc pe cerul vânăt, marea era liniștită, la fel ca sufletul călătorilor. Dacă jurnalul Mariei ar fi fost un jurnal de bord, ar fi consemnat direcția și intensitatea mare a vântului, viteza promițătoare de șase noduri, poziția încă aproape de țărmurile rusești, aliniate la tribord, temperatura de minus optsprezece grade și ora exactă a fiecărui cart. La amiază au râs, ca să uite de frig, au povestit întâmplări din Kherson și s-au plimbat la aer pe punte, câte doi-trei, ținându-se strâns cu mâinile de mica balustradă de pe margine și de parâme. Jur împrejur nu se mai vedeau decât apă, spumă și buza orizontului, undeva, departe. Pământul dispăruse de tot din priviri. Maria a cântat ceva cu fetele, Boris și căpitanul au studiat hărțile, ceilalți s-au lipit când de unii, când de alții. Iosef a stat numai afară, să ajute la manevre, deja învățase și-i plăcea. Nu semănau deloc cu alinierea tunurilor în baterie, cu defilarea călare, în uniforma albă, de paradă, și cu fluturarea spadei la comenzi. Era bine, era încă bine, țara lucrului în sine părea aproape, tot mai aproape, steagurile roșii ale revoluției fluturau numai într-un trecut acoperit de brumă.

Pe 8 februarie Marea Neagră și-a arătat toanele de iarnă. Toată ziua vântul a biciuit pânzele și straiurile, făcându-le să șuiere, frigul a mușcat din mâinile celor care atingeau vreun obiect din afara cușetelor, iar valurile au măturat înspăimântător puntea de la un capăt la altul. Ostara se legăna tare, cu ruliu și tangaj, intrând în apă cu prova uneori minute întregi. Tambuchiurile au fost închise, pe chepenguri ieșeau numai bărbații, cu schimbul, la cârmă și la pânze, restul − numai ca să-și facă nevoile, chirciți peste balustradă, la prova. Sub punte, femeile s-au îngrămădit una-ntr-alta, îmbrăcate cu câteva rânduri de bluze de lână pe sub paltoane și cu căciulile coborâte pe urechi. Când a scos mâncare pentru masa de după-amiază, Boris a văzut că era apă în cambuză și că proviziile se împuținaseră. Dacă voiau să ajungă unde își propuseseră, a explicat tuturor că yachtul e găurit, că e necesar să-l golească periodic de apă cu pompa de la bord și că trebuie să facă economie la mâncare. Frigul înghețase pânzele, parâmele și pereții cușetelor, totul era ud, înăuntru, de la șiroaiele scurse prin crăpături. Jinduiau la focurile godinelor de acasă și se amăgeau cu vodcă, băută de femei din dopuri, cu țârâita. Bărbații o luau de-a dreptul din sticlă, dată din mână în mână, cu măsură, să nu se îmbete. N-au dormit toată noaptea, căpitanul i-a îmbărbătat spre dimineață cu vestea că vântul împingea vasul cu viteză, în ciuda pânzelor întărite. Văzuse, însă, că pompa nu făcea față, că apa urca încet, în burta plină a Ostarei, și că, dacă nu vor acosta undeva, cât de curând, se vor scufunda. Numai câteva din toate acestea poate c-au fost trecute în jurnalul Mariei, ceea ce-i sigur e că doar Boris și ucraineanul cu sânge albastru presimțeau cât de aproape e respirația morții.

9 februarie a căzut cu cer senin, spuzit de stele încă de la primele ceasuri după miezul nopții. Marea se cumințise ca prin minune, vântul își păstra intensitatea bună, doar gerul rămăsese să-i chinuie. Se auzea clipocitul etravei tăind valurile, nu puteau zice că n-aducea un licăr de speranță. S-au cinstit cu pește sărat și pesmeți și au băut apă încălzită la sân, cu gândul la samovare de ceai fierbinte, servit în pahare cu montură de argint. Aproape de răsărit, ceața a învăluit din nou orizontul, nu se deosebea nimic nici la câțiva metri. Au ieșit cu toții pe punte, să ia aer și să-și răcorească ochii arși de nesomn. Bărbații au scrutat orizontul în toate direcțiile, căpitanul însuși s-a urcat pe catarg, cu binoclul, privind jur împrejur, în întuneric, după vreo luminiță. Voia să ocolească minele marine rătăcite, de le-ar fi văzut țepii, și nu mai era sigur de poziția exactă, deși o calculase de nenumărate ori, pe hartă. Se-ncurcase în deosebirea aștrilor și nu mai putea ascunde ineficiența pompei. Se temea să nu fi ratat direcția în preajma coastelor rusești și să fie reperați, astfel, de vreo navă bolșevică. Înaintea zorilor, apa deja urcase vertiginos, nimeni nu mai rămăsese în cabinele inundate pe sfert, puntea se umpluse de pasageri. Boris, Iuri și Iosef au cântărit și distribuit ultimele provizii – bucăți de pește uscat și felii transparente de brânză. Apă și votcă mai aveau, din fericire, puteau pescui carne proaspătă, la nevoie, o mai puteau duce, un timp. Tânărul matelot ținea cu o mână echea cârmei, cu cealaltă, înarmată cu un telescop minuscul, scormonea disperat depărtările negre.

Nu se făcuse ceasul șase, încă mai mozoleau peștii uscați, când de pe catarg, ucraineanul a strigat, deodată, gâjâit, cât să se audă numai pe punte, jos: ”Pământ! La tribord, pământ!”. Au stins lămpile de la bord, s-au repezit cu toții, să privească, au presupus minute bune care pământ era, al anarhiei sau al libertății. Dacă erau coastele rusești, nu era bine, dacă trecuseră la cele românești, ar fi putut acosta oriunde, pentru reparații și aprovizionare. Nu apucaseră să vadă, după puținele lumini de pe mal, dar s-au mirat de barca ivită brusc din noapte, care i-a somat într-o limbă necunoscută. După uniforme, nu erau ruși, au răsuflat ușurați, îi întâmpinau trei soldați români și un gradat cu trese pe epoleți, o grupă de grăniceri în patrulă, cu un reflector a cărui lamă orbitoare le-a măturat chipurile obosite. Ucraineanul și matelotul au tratat cu ei în franceză și mai mult prin semne, voiau să legitimeze yachtul și să urce la bord, pentru inspecție. Ceea ce l-a rugat Boris pe căpitan să le transmită nu prea le-a plăcut: un vas cu transfugi nemți, nobili menoniți, goniți de războiul civil, în drum spre Istambul, intrați în derivă, fără provizii și cu spărturi în carenă. Grănicerii le-au explicat cu greu că ajunseseră la Sulina, port românesc, dar că nu aveau cele trebuitoare în șantierul naval și că nu le puteau permite acostarea. Ar fi supărat autoritățile sovietice nu de mult împăcate și ar fi ieșit probleme, tocmai acum, când România vecină își revenise, după război, și-și alipise de la ruși Basarabia. Boris i-a implorat, la fel fetele și femeile, dar soldații, speriați de urmări, au rămas neînduplecați, să se întoarcă sau îi împușcă. După un sfat scurt, bărbații au hotărât să coboare mai la sud, poate rezistă până la Constanța, unde ar fi cerut să fie considerați refugiați, ca să poată merge mai departe. Barca grănicerilor s-a retras în ceață, asigurată că intrușii vor schimba direcția înapoi, spre nord.

Scrisul Mariei se așternea tremurat, mâna înghețată nu mai putea ține tocul, iar sufletul − prea sfâșiat ca să facă loc gândurilor limpezi. Ar fi notat, pe genunchi, în cabina inundată de apă și de sângele răsăritului, cum au mai trecut câteva ore, cum vasul aluneca vâscos de-a lungul malurilor românești, ținute aproape, în tribord, cum toată lumea croia planuri și încerca să facă față disperării. Aproape de opt, când se luminase bine, Maria ar fi scris despre cealaltă barcă de grăniceri înarmați, care rupsese vălătucii de ceață și-i somase iarăși să se oprească. Erau însoțiți de lotci negre, de data aceasta, niște plutitoare lunguiețe, înguste, cu pescari bărboși, în scurte de blană, care vorbeau o rusă veche. Se aflau aproape de Sfântu Gheorghe, au aruncat ancora, au strâns pânzele și au tratat de data asta mai bine. Au adăugat că pot răsplăti bunătatea, că au de unde. Prin pescarii bărboși, echipajul de pe Ostara a aflat de la soldați același lucru: că nu-i primește nimeni, pe coastele României, că trebuie să se întoarcă la Odessa. Românilor nu le păsa de revoluție, de războiul civil și de Vladimir Ilici, ei o țineau una și bună, că nu-i pot lăsa pe transfugii nemți să acosteze în vreun port de-al lor. Trebuiau să iasă în larg, în apele internaționale, și să o ia înapoi, spre Rusia, sau înainte, spre Bulgaria. Boris și Iuri i-au implorat, cu mâinile împreunate, le-au arătat rubine și fișicuri cu bancnote, dar pescarii și soldații au dat din cap de la stânga la dreapta, ridicând din umeri. Când căpitanul ucrainean s-a repezit la barca yachtului, ca s-o coboare, să vorbească mai de-aproape cu grănicerii, aceștia au zăngănit încărcătoarele, clic-clac!, și au tras focuri în aer. Fetele și femeile au țipat, matelotul cel tânăr, speriat, a sărit prin tambuchi în cambuză. Iuri le-a strigat pescarilor că-i vor îmbogăți și că le vor face o biserică frumoasă, cu turle bombate ca niște bulbi de ceapă, cu clopote noi, turnate la Viena, cu acoperișul și icoanele poleite cu aur, că le vor aduce cărți de slujbă în chirilică, de la București, unde au rude. Numai să-i lase măcar trei zile pe mal și să-i ajute. Soldații au tras atunci primul foc înspre yacht, gloanțele au trecut șuierând pe deasupra capetelor, printre parâme. Maria a strâns în brațe fetele, Boris a făcut semn că au înțeles, se vor conforma, iată!, întind deja pânzele, să nu mai tragă.

Dimineața lui 9 februarie s-a așezat deplină, cu soare palid, trâmbe de ceață și mare liniștită. Ai fi zis că nimic nu se-ntâmplase, nici la nord, nici la sud, că se aflau cu toții într-o croazieră de plăcere, uite-așa, iarna!, între Odessa răvășită de bolșevici și porțile întredeschise ale Europei. Dacă n-ar fi fost precipitarea îngrijorată a bărbaților și scâncetele sacadate ale femeilor, dacă n-ar fi fost cabinele inundate deja pe jumătate și vasul aplecat în apă, la babord, dacă n-ar fi fost frica, frigul și foamea care le intraseră-n oase, n-ai fi simțit gustul de cianură al dezastrului.

La aproape un ceas după ce bărcile românilor se topiseră înspre mal, un șir de trei lotci pline cu pescari vâsleau încet, înspre yacht. Prin binoclu, ucraineanul le-a spus prietenilor de suferință că vâslașii sunt tineri, cu bărbi negre și căciuli trase pe ochi, că au cu ei puști și căngi lungi, de agățat morunii, că nu-i par a purta gânduri curate. Le-a strigat, în rusește, când s-au apropiat, dar n-a primit răspuns. Prima barcă a ciocnit carena Ostarei, clătinând-o, cu oamenii privindu-i tăcuți, încrâncenați, gata să se urce la bord. Boris și Iuri aveau pistoalele pregătite, au tras în sus, mai întâi. Femeile și fetele au coborât în cabine, intrând în apa rece până la brâu, căpitanul și matelotul s-au așezat la cârmă și la parâme, pentru fuga în larg, dac-ar fi fost nevoie. Pescarii au dat înapoi, bărbații  Skadovsky Falz-Fein au tras iarăși pe deasupra, să-i sperie. Le-au strigat că vor trage în plin, dacă vreunul îndrăznește să pună piciorul pe punte. Pescarii n-au avut curaj să răspundă, puștile lor au rămas tăcute, deși erau mai multe și mai pline de plumbi. S-au îndepărtat, precauți, nu înainte de a le șopti, binevoitori, că se vor întoarce curând și că biserica aia din aur va trebui construită.

În jurnalul Mariei Sergheevna nu s-a păstrat ce s-a întâmplat mai departe. Femeia a urcat din cabine pe punte, cu hainele grele șiroind, și i-a spus ceva lui Boris, a încercat să-i spună ceva, printre clănțenelile dinților, despre bani și bijuterii, despre siluirea fetelor, despre luptă, despre abandon, despre drumuri pe apă, despre Germania, despre noi înțelegeri cu românii. Boris, cu ochii sticloși, agita întruna mâna în care ținea revolverul fumegând și bâiguia șoptit ”nuledaunimicîiomorîiomorîiomoromoromoromor”. Iuri se chinuia tremurând să-l încarce pe-al său, cartușele îi scăpau pe jos și nu voiau să intre în găurile butoiașului, ucraineanul și matelotul tăiaseră frânghia ancorei și se certau la prova, fără să-i ia în seamă pe ceilalți. Nimeni nu părea să-și mai țină firea, în clipa aceea, pe Ostara. Yachtul, cu pânzele strânse și înghețate, canarisit și mai rău decât în zori, aluneca precum un animal rănit înspre mal, în voia vântului, atingând răceala apei cu balustrada. Undeva, în depărtare, dincolo de casele albe ale pescarilor din Sfântu Gheorghe, Khersonul, Niprul, Odessa, Istanbulul, Elveția și țara lucrului în sine se topiseră de-a valma, într-un vis scufundat. Din trupul lui înecat stătea să se ridice o biserică, purtând turle zvelte, cu bulbi auriți, ca niște uriașe cepe răsturnate.

(din volumul de povestiri Mici schimbări în viață, Charmides, Bistrița, 2016)

sursa foto:

1.Odessa, 1916 (https.en.wikipedia.org)

2. Moscova, 1917 (https.themoscowtimes.com)

3. Soldați ai Armatei Roșii, 1919 (https.zig.com)

4.Cuterul Ostara (arhiva Sergiu Scadovschi,www.clubnautica.ro)

5. Familia Skadovsky (arhiva Sergiu Scadovschi,www.clubnautica.ro)