Nu am întârziat niciodată la o întâlnire. Am obsesia timpului amăgit, a întoarcerii ceasului cu câteva minute bune peste ora exactă, ca să nu depășesc limitele, să nu deschid așteptarea, să nu ridic o îndoială față de pasiunea mea pentru ordine. O pasiune sănătoasă, spun despre ea toți cei care nu reușesc să o cuprindă, care traversează viața artistic, după timpurile gândurilor lor și nu după timpul împărtășit cu ceilalți. Numai eu știu însă că această consecventă regularitate ascundeîntârzieri în alte planuri ale vieții, acolo unde m-am slujit de timp ca alții să nu ajungă la mine, iar alteori m-am făcut că îl uit ca să mă potrivesc cu cei pe care îi doream cu prea multă ardoare în preajma mea.
Ne cunoaștem ca profesioniști, ca observatori, ca prieteni, ca pasageri sau simplii staționari, unii în lumea celorlalți. Cu puțin noroc, îl apreciem pe celălalt pentru munca și desăvârșirile lui, și cu nepermisă grabă – împinsă, poate, de empatia umană naturală care ne apropie – gândim că profesionistul împlinit din fața noastră este omul fericit, stăpânitor peste viața lui. Mai apoi, după câteva vorbe, strângeri de mână și zâmbete schimbate, după traversarea privirii celuilalt, uitându-te drept în mintea și în pieptul lui, te gândești că ce este el e mai presus, pentru sine, decât cine este; că toată „sculptarea” profesionistului este sacrificiul omuluidin spate. Deja, când privești la desăvârșirea celuilalt ca la expresia unui compromis,i-ai răpit dreptul la autenticitate, l-ai amânat în împăcarea lui cu sine însuși, l-ai gândit ca pe întârziatul destinului său. E nedrept, desigur. Deloc mai puțin, e un gest pripit, cu o spontană calculare a celuilalt după convențiile vieții clișeizate, care măsoară timpurile ei – ale creșterii, ale desprinderii de familie, ale carierei, ale întemeierii unei noi familii, ale grijii de sine, ale retragerii și așteptării morții, dând un sens și o nuanță de fericire pentru fiecare dintre ele.
Unii dintre noi am inversat momentele acestei ordini: ne spunem că timpul a produs întâmplări. Alții ne-am ținut scai de ele: am bifat tot, cu surdă obediență și știrbită fericire; simpla mulțumire pentru tot ce a hărăzit timpul e consolatoare. Există însă și categoria celor care nu s-au regăsit în niciunul din momentele acestei ordini: ei au fost mereu la timp pentru poftele și dorințele lor, au fost liberi și s-au îngrijit să rămână astfel, au fost numit întârziații vieții lor pentru toți cei care au rămas fideli scenariului tradițional al devenirii umane. Prea puțini înțeleg însă că ei sunt singurii stăpâni ai timpului lor, al vieții și al gândului lor, fără pretenția de a face apel la timpul altora, de a-l apropria, de a-l locui.
De pe margine însă, cei mai mulți te cunosc, ca om, în timpul întârzierilor tale.
Chipurile acestor amânări, ratări, inflexiuni, îngăduințe și împotriviri sunt schimonosite de ce-uriledevenirii noastre și tot mai înstrăinate – cred cei care au trăit toată viața cu ochii pe ceas – decine–lenostru. Întârzierea în a avea curajul fericirii; în a risca o viață cu un altul, fără teama de a ajunge la un timp irosit; în a clădi o nouă familie; în a deveni părinte, în a avea răbdare cu lumile posibile care se deschid din prin toate aceste elanuri fixate de rânduirile lumii… E foarte simplu însă statul la adăpost, care merge mână în mână cu privitul de pe margine.
Două lucruri sunt certe și valabile deopotrivă pentru grăbiți și pentru întârziați.
Primul ține de constatarea dureroasă, dar asumată, că pentru a fi la timp pentru cineva în viața asta, a trebuit uneori să întârziem în a-i ajunge pe alții. Pentru oamenii care trăiesc regizat după convenții (adică după cei care nu sunt nici întârziați, nici grăbiți, față de toate standardele fixe ale dosarelor existenței comune), un asemenea lucru e înțeles ca sacrificiu. Nimic mai greșit. Iuțeala și uitarea, graba și întârzierea sunt alegeri, nu sacrificii. A doua conchidere ține de o conștientizare de care ajungi capabil doar în timpul fugii și al neajunsului, al precipitării și al uitării. Cele mai mari fobii se nasc din dragoste pentru cele mai simple și râvnite libertăți. Când libertatea de a fi stăpân pe timpul tău devine teama față de ipoteza palidă că altcineva ar putea să ți-l prefacă în clipe sau veșnicii insuporabile, începi să îți asumi alegerile ca pe un destin.Pentru că nimic, pe lumea aceasta, în privința timpului, nu se poate judeca altcumva decât ca sacrificiu, ca alegere și ca destin. Întâmplările sunt copiii ingrați ai acestora, luate împreună, câte două. Desigur, îmi pare rău că cei mai mulți m-au cunoscut în timpul „întârzierilor mele”. Mă bucur însă că am putut fi la timp în fața lor pentru asta.
