Cred că cele mai multe dintre lucrurile pe care le-am dorit pentru mine nu mi-au aparținut niciodată. De fapt, nu știu să mă fi priceput la agoniseli, m-am descurcat mai bine cu capriciile, și nu neapărat cu cele materiale. Dar mi-am deprins obiceiul de a face o încăpățânare din nevoia de bine asupra altuia, din dorința de a-l vedea cuprins de o viață mai lungă, atunci când printre dureri poate nici el și nici cei dragi ai lui nu își mai doresc asta, din iluzia, neobosit proiectată și înnoită, a unei fericiri pe care o poți crește alături de un altul. Cineva trebuie să lupte pentru normalitate, să țină cu dinții de trecutul bun și să le amintească, tuturor, cât de bine era în mijlocul lui. Îmi spuneam, în anii care au trecut, că toate acestea sunt lucruri pentru alții. „Pune-ți o dorință”, mă ghionteau prietenii la aniversări. Dar în capul meu, asta însemna „iscodește-ți un viitor”, în cea mai mare grabă a imaginației, adică, inevitabil, alege câțiva oameni pe care să îi dispui în jurul tău și creează, din inima și mintea lor, amintiri. Dacă e cu putință, amintiri fericite, născute din întâlniri tot atât de fericite. Or asta nu poți face la nici un ceas de sărbătoare și în nicio clipă. Pentru asta ai nevoie de ani, de viața ta și de viața altora, de care tinzi uneori să dispui fără nici un drept, chiar și atunci când le dorești ceea ce te-ar face pe tine împlinit, în ciuda voinței și a putinței lor. În orice caz, insistam că îmi doresc lucruri pentru ceilalți și că asta e singurul drum pe care îl știu care mă păstrează umană. Pe jumătate, greșeam.
Mai târziu, pe măsură ce străduințele și ipotezele rezistau timpului, am început să mă agăț din ce în ce mai mult de dorințe. Nu le rosteam, din superstiția de a nu le risipi, dar mă chinuiam să le fac destul e clare în mintea mea, să le împuținez, să le țin puternice și vii. Mulți spuneau că asta înseamnă fugă de sine: „Nu poți să îl iubești pe celălalt dacă nu te iubești pe tine”, și asta nu în nuanțe orgolioase, ci în grile de umanitate răsfrântă pe chipul celor care îți amintesc că întotdeauna trebuie să pleci de la tine, dar că ar trebui să nu rămâi niciodată singur. Asta însemna să lipești „eul” tău de rugăciunea pentru altul, să ceri un loc în calea devenirii lui, implicit, să îți dorești ceva, de fiecare dată, pentru cel puțin doi.Dar și de data asta greșeam, pentru că deși intuibil, era totuși dureros să îți recunoști că de fapt tot timpul a fost vorba numai despre tine.
Adevărul era că de fiecare dată când îmi doream ca unul dintre cei dragi inimii mele să fie bine, o făceam și pentru că binele lui mă echilibra și îmi dădea sentimentul palid și naiv asupra unei oarecare predictibilități asupra vieții. Ori de câte ori îmi doream să mai curgă viață prin cei bolnavi, o făceam și pentru că nu știam cum m-aș descurca eu fără ei, și nici cum ar arăta lumea în continuare fără chipul, parfumul și râsul lor. De fiecare dată când îmi doream ca timpul să fie mai larg, mai cuprinzător și mai înnodat, o făceam nu pentru ca tot ce au ai mei mai drag să nu se spulbere într-o clipă, lăsându-i stupefiați și necăjiți, ci pentru ca eu să îmi câștig vremea de a înțelege cum ar fi fără toate acestea la un loc, cu seninătatea lor pierdută și cu durerea care putea să-i locuiască. Poate că prin toate aceste rugăciuni și dorințe deveneam mai slabă, mai umană, mai aproape de pământ. De la un punct, m-am obișnuit. Și dincolo de obișnuință, am acceptat, oricât de incomod a fost la început, că dorind pentru altul lucruri care sunt, de fapt, pentru tine însuți e un mod de supraviețuire pe care, cu puțină șansă primită de la viață, îl alintăm iubire, pasiune, grijă, dăruire. Dar nu, e doar o firească supraviețuire, care are potențialul să devină toate aceste măști la un loc, de-a binelea, dacă voința celuilalt va fi pusă, cu adevărat, înaintea ta, chiar dacă asta înseamnă să îl pierzi. Desigur, doare un timp. Vestea bună e că doare până nu mai doare. Așa că te obișnuiești și o iei de la capăt. Important e ca în caruselul acesta de impulsuri, să îl așezi pe celălalt pe scaunul din fața ta. O să pară că îl ajungi din urmă, mergând amândoi pe același drum. O să ajute să îl vezi mai întâi pe el, ca să nu uiți că dacă dorința ta nu întâlnește drumul lui și totuși, îl prețuiești sincer, atunci o să îl urmezi în liniște.
