Ne costă viaţă

Nu e un secret pentru niciunul dintre cei care mă cunosc că, din diferite pricini, toate cântărite cu justă măsură şi convingere, nu doar cu prudenţă, sunt neutră din punct de vedere politic. Votez culori atent cumpătate ori de câte ori contextul civic o impune, observând tot mai amărâtă că ideologia de partid nu mai are niciun corespondent în programele de măsuri propuse prin agenda politică de campanie. Regret când văd că deşi alţii au murit pentru a vota liber şi universal, mulţi dintre noi preferă să nu facă uz de acest drept, chit că îşi urlă ulterior nemulţumirile, peste care s-a aşternut uitarea că nu au făcut nimic pentru a le împiedica. Îmi dau seama că normalitatea spiritului civic e compromisă de oarba decizie a celor care votează din loialitate pentru o culoare tot mai goală, aproape mitizată în conştiinţa lor, pentru chipuri tot mai necunoscute, pentru pofta veniturilor promise, fără a dori măcar să asculte că, la cel mai mic exerciţiu de judecată raţională, s-ar putea convinge singuri că bunăstarea e fictivă, că devin din ce în ce mai săraci, mai singuri, mai înstrăinaţi de copiii altei generaţii. Ba chiar de propriii lor copii. Ne-am trezit, dintr-o dezbatere a argumentelor şi o contradicţie a principiilor politice, într-o luptă corp contra corp.

Nu o sa reiau aici toată realitatea ultimelor zile care se rezumă la abuzurile succesive ale unei puteri care crede, în numele unui principiu democratic, acela al câştigării alegerilor prin majoritate de voturi, că poate instala orice scenariu politic, chiar unul dintre cele mai nedemocratice. E o exprimare elegantă cea pe care mă străduiesc să o păstrez. Aceasta este singura felie de democraţie pe care partidul celor trei trandafiri o acceptă. Punctul de plecare al puterii lor. Acolo a înţepenit democraţia. O să vă spun, în schimb, nemulţumirile mele, ale omului care niciodată nu a scris politic, nu a dezvoltat privilegii politice, nu a avut afilieri politice şi, de bună seamă, nu şi-a pătat nici condeiul, nici conştiinţa, cu vreo culoare politică. Dar n-am mai răbdat.

La început, ca să se facă oameni, cei mai mulţi dintre ei ne-au furat ideile, gândurile, cuvintele. Apoi fraze întregi şi pagini bune din ce scriam. Măcar de învăţau ceva din ele. Plagiate copycat, sub imorala scuză că în anumite domenii, cărţile se scriu din cărţi, le decorau portofoliile cu diplome şi distincţii academice nemeritate. În timpul acesta, cei de dincolo de catedre le aminteau elevilor şi studenţilor lor că igiena intelectuală şi onestitatea academică trebuie să le aparţină, că nu e altă cale decât aceasta, pentru a răsturna hoţiile recomandate ca fiind “pure neglijenţe”, născute prin omiterea unei note de subsol. Oboseală, neatenţie, spuneau autorii de plagiate. Nu, nu, oboseala şi neatenţia noastră, că v-am lăsat să existaţi, că v-am lăsat să fiţi neobosiţi în neatenţiilecare v-au obişnuit cu furtul. Oricum, încă de atunci, ne-au luat normalitatea, şi-au însuşit munca multora dintre noi şi ne-au devenit egali, în recunoaşteri academice şi în statut, celor care ne-am trezit plagiaţi, multiplicaţi, dedublaţi.

Mai apoi, ne-au luat finanţările. La ce bun atâta cercetare? Putem muri necercetati, dar tămăduiţi. Nu avem strategii şi politici educaţionale prin care să prevenim necunoaşterea, ignoranţa, analfabetismul, infracţiunile. Avem, în schimb, măsuri de supraveghere şi control. Ne vom “educa”, cred ei, după acestea, din mers, văzând şi făcând. Ne vom educa după manualele de sport, din care, vă reamintesc, că poate aţi uitat, printre atâtea discursuri agramate ale guvernanţilor,  aflăm că “târârea (…) a fost unul dintre primele procedee de deplasare pe când erai nou-născut şi pe care il vei perfecţiona ca şi tehnică, de-a lungul timpului, în funcţie de cerinţele impuse de viaţa de zi cu zi”.  Încă ne târâm.  Prin spitale, acolo unde vin tot mai puţine fonduri; prin pieţe, acolo unde dacă nu te tărăşti, eşti îngenuncheat; prin lume, acolo unde îţi vine să te prăbuşeşti când îţi aminteşti că Premierul ţării tale nu ştie în ce oraş se află într-o deplasare diplomatică. Să nu ştii în oraşul cărei ţări te deplasezi, ca şi când ai fost luată pe sus, dusă undeva şi pusă să vorbeşti la comandă, arată că târârea a căpătat multiple valenţe: obedienţă, sumisivitate, slugărnicie, supravieţuire prin noroc, dincolo de nepricepere.

Am trecut de mult timp de zona negocierilor rezonabile, prin care te rugai, dacă guvernarea nu te poate ajuta, măcar să nu te încurce. Au slăbit şansele către performanţă, uzul grammatical al limbii materne, entuziasmul tinerilor de a rămâne în ţară. La capăt de drum, să ştiţi că toate aceste pagube nu ne costă nici câteva procente la salariu, nici bugetul de stat pe anii următori, consumat în avans, nici viitorul olimpicilor către care clasa politică guvernatoare nu ştie cum să privească şi nici cât să înţeleagă, ci viaţă.  Ne costă viaţă.  Sunt ani în care nu progresăm pe măsura muncii şi a efortului nostru, sunt anii în care puteam fi mai fericiţi, mai liniştiţi, mai creativi. Ne-au luat aproape tot sub falsa impresie manipulată politic că ne oferă tot mai mult. Toate aceste amânări ale binelui ne costă ani din tinereţea, din carnea şi mintea noastră.

Ştiţi ce nu ne pot lua? Conştiinţa.

Iar conştiinţa devine tot mai vocală, mai vie, mai rezonabilă şi curajoasă atunci când ne costă viaţa.