Cea mai recentă dintre cărțile publicate de Lucian Boia este atipică în portofoliul binecunoscutului istoric: este, probabil, cea mai personală dintre acestea. Un prim volum de memorii – așa poate fi ”citită” cartea ”Cum am trecut prin comunism”. De la acest volum, care ”prinde” primul sfert de secol din viața domnului Lucian Boia, pleacă acest dialog.
Dialog realizat de Cristian PĂTRĂȘCONIU
Cum ați trecut prin comunism, Domnule Lucian Boia?
Tocmai am povestit în cartea mea cea mai recentă, care e intitulată chiar – ”Cum am trecut prin comunism”. Cum să fi trecut? Cu mare neplăcere, în orice caz. Este o epocă în care am încercat să îmi contruiesc un – cât de mare am putut eu – spațiu de libertate. Am vrut să fiu liber, nu știu cît de mult am putut; dar, în orice caz, cât am putut am ținut foarte mult la insula mea de libertate pierdută undeva în oceanul lumii comuniste.
A fost pentru dumneavoastră comunismul mai degrabă un blestem sau mai degrabă o binecuvîntare?
Binecuvântare, aceasta este cât se poate de evident, nu a fost; nu avea cum să fie așa ceva. Bine, dacă ar fi să am de ales între binecuvîntare și blestem, bineînțeles că a fost un blestem, dar aceasta dacă am de ales doar între acești doi termeni.
Nu sunt aleși la întîmplare – sunt extremele unei provocări, dacă vreți…
Da, mi-am dat seama. Dacă a fost un blestem, atunci cu siguranță că nu a fost așa doar pentru mine, ci pentru întreaga societate sau, cel puțin, pentru o bună parte a ei. A fost așa pentru destinul României în genere. Pe de altă parte, cred că am avut o solidă educație anticomunistă; nimeni din familia mea, mai apropiați sau chiar mai îndepărtați nu a agreat comunismul. Nu e mai puțin adevărat că, în acele decenii nu știam cînd avea să se termine cu comunismul. În ce mă privește, am mai spus aceasta de cîteva ori, nu era deloc sigur că voi apuca să trăiesc într-o lume necomunistă. Slavă Domnului că ne-am rupt de acele vremuri; chiar dacă nu pe de-a-ntregul. Și, față de comunism, știind ce a fost cu adevărat comunismul, cred că trebuie să prețuim foarte mult libertatea de care dispunem acum.
Nu v-ați născut în comunism…
Dar nici în democrație. Sunt născut la început de februarie, în 1944, era încă Antonescu în fruntea țării. Așadar, cînd s-a instaurat deplin comunismul, în 1947-1948, încă nu aveam patru ani. Deci pot să spun că mi-am trăit o bună parte din viață în comunism și că, oricum, nu am pierdut nimic din reperele importante ale acestuia. În mod direct, am trăit cap-coadă intervalul în care comunismul a dominat România, a dominat politica oficială a acestei țări.
Și atunci, cum este adecvat să formulăm: format în comunism sau deformat în/de comunism?
Poate că nu sunt cel mai în măsură să fac eu o asemenea evaluare – care ar presupune să îmi apreciez ideile, gîndire, viziunea despre lume, gradul de detașare de comunism. Dar am o convingere puternică: și anume, că am izbutit în toată această perioadă să gîndesc cu capul meu. Și mai cred – cred e termenul, poate că nu o să convină altora, dar așa cred eu – că nu mi-a afectat cu nimic esential comunismul sistemul de gîndire și orietările mele intime culturale, ideologice. Doar că aceasta – lumea comunistă – era lumea în care trăiam și trebuia să ții seama de ea; dar, de negat, nu avem cum să o negăm.
V-ați întîlnit la o vîrstă foarte fragedă cu Securitatea.
Da. Dar sensul adânc al acestei întîlniri atît de timpurii l-am căpătat la distanța mare la momentul prim. Este vorba despre ceva la care am fost martor direct: au venit de la Securitate (încă se numea pe atunci Siguranță; ulterior s-a schimbat numele în ”Securitate) să îl ridice, și din fericire nu au reușit, pe unchiul meu, pe Mihai, soțul sorei mamei mele. Era militar și intrase în nu știu ce complot – nu știu nici acum toate detaliile relevante despre acesta.
Dumneavoastră sunteți, există și eseul dvs referințe la aceasta, un ardelean italo-român?
Oarecum. Dar nu mă simt prea tare nici ardelean, nici italian. Deși, pentru fiecare dintre aceste linii de descendență, există argumente imediate, de acord. Sunt român pur și simplu. Nu are nici un rost să îi împărțim pe români în funcție de nu știu ce origini. Da, din partea mamei, e o familie de italieni – erau antreprenori de drumuri și, la un moment dat, au venit în România să își exercite această meserie. În timp, s-au asimilat; oricum, cu mult înainte să mă nasc eu nu se mai vorbea în casa bunicului meu în italiană. Și întotdeauana și mama mea, și bunicul meu dinspre mamă s-au declarat români. Deși sîngele, cum se spune, era italian. Și bunicii dinspre mama, și mama erau pe de-a-ntregul italieni. În ce privește sângele, sunt, cum se spune, pe jumătate italian. Dar, încă o dată și încă o dată, ce ești și ce nu ești cred că este o chestiune de ordin biologic. Dacă am merge în primul rând pe biologie, cred că am descoperi că națiunea română ar eo biologie, ca să spun așa, foarte amestecată. Deci, pe jumate italian, iar în cealaltă jumătate, pur romînească – cei dinspre tatăl meu, tatăl meu însuși, sunt ardeleni de la Săliște, de lîngă Sibiu.
Boia? De unde vine numele Boia?
De la tatăl meu (rîde). Exact de unde vine, nu știu, căci nu am făcut cercetări pe tema aceasta. Dar e un nume destul de neobișnuit pentru România. Ca și al dumneavoastră, de altfel (rîde)…
Da, nici al meu nu sună foarte românește, de acord cu dumneavoastră. Și nici eu nu știu exact de unde vine, care îi sunt rădăcinile.
Al meu e, din ce știu eu, ardelenesc. Dar nu am făcut săpături mai adânci, nu îi știu istoria – dacă există vreuna – mai veche.
Înțeleg. Dar Institutul Stenografic Boia? Ce a fost el?
Era la doi pași de locul în care vorbim noi doi acum. Adică, peste drum de Gambrinus, chiar peste drum de Librăria Humanitas de la Cișmigiu. La etajul întîi, fix acolo unde privim acum amîndoi spre afișul ”de vînzare”…
Iată, istoria…Alta decît istoria mare. Noi bem un ceai și contemplam o urmă din trecutul părinților dumneavoastră.
Da. Ei bine, acolo au lucrat mama și tata. Din 1941 pînă prin 1945, în locul acesta care e acum ”de vînzare” a fost Institutul Stenografic Boia. Era un fel de școală din specia celor despre care mai tîrziu s-a spus că sunt ”postliceale”. O școală unde cei înscriși învățau stenografia, dactilografia, treburi din acestea de secretariat la mare căutare în acea vreme. Și de toate acestea se ocupau părinții mei. De fapt, nu numai că se ocupau de ea, chiar era școala lor. Tatăl meu a fost un apropiat al lui Henri Stahl, primul din seria acestor ”Stahl”; tatăl sociologului, mai precis. A făcut foarte multe Henri Stahl. A fost și grafolog, și stenograf – el este, de altfel, cel care a făcut sistemul românesc de stenografie. Sigur, acum lucruri de genul acesta nu mai au decît o importanță istorică, pentru că sunt alte modalități de a stoca informațiile, cuvintele – cu mult mai rapide și mai eficiente decît ceea ce permitea stenografia. Dar atunci stenograful era un personaj vital. Tatăl meu a și fost, de altfel, stenograf ani mulți la Parlament. Iar acolo trebuia înregistrate, și înregistrate fidel toate discursurile și tot ce se spunea acolo.
Ați scăpat dintr-un mare bombardament în 1944…
Așa e. Două luni și cîteva zile, trei, patru zile. Da. A fost acel mare bombardament al americanilor asupra Bucureștiului. Au murit mulți oameni atunci, spre 3.000. Cotroceniul, cartierul în care locuiam atunci, a fost printre cele mai vizate. Foarte lovit a fost, de asemenea, și cartierul din zona Calea Griviței. Pe acolo, în zona Giulești, e și un cimitir – ”4 aprilie”, așa îi spun oamenii, nu știu dacă acesta e și numele oficial – unde sunt îngropați mulți dintre cei omorîți la acel bombardament. Dar, desigur, în mod direct nu țin minte nimic din ceea ce a fost atunci – aveam cîteva săptămîni. Ceea ce știu despre acele momente vine, integral, de la alți oameni – mai ales de la cei din familia mea. La fel, amintiri adăugate de apropiați sunt și cele în legătură cu descinderea Securității – trebuie că avem atunci în jur de patru ani. Nu mai mult.
Chiar: care sunt cele mai vechi amintiri de care sunteți conștient?
Din ceea ce a fost până pe la 3-4 ani nu țin minte nimic. Mai apoi, pînă la 5-6 ani, cred că am ceva frînturi de amintiri, dar mai degrabă imagini, stări pe care îmi este însă foarte greu să le leg în ceva cu sens. De la școală, de cînd încep să merg la școală vin primele amintiri cu sens, care se strîng într-o poveste sau alta. Și mai este ceva, legat de această perioadă care aduce primele amintiri: ele sunt cu adevărat sistematice, pentru că, din primii ani de școală am ținut și un jurnal, în care îmi notam, cît puteam eu de exact și de detaliat ceea ce credeam că mi se întîmplă important. Era un jurnal care, de altfel, mi-a fost de mare ajutor și acum, cînd am scris această carte de memorialistică, un gen în care nu sunt foarte exersat. M-am uitat recent pe acest jurnal, nu o mai făcusem de decenii bune, și am început să rememorez – ceea ce era scris acolo chiar am făcut, chiar mi s-a întîmplat. A fost ca și cum ar fi venit trecutul la zi, peste mine, o reactualizare care mi s-a întîmplat cu un aer firesc.
Vorbeam puțin mai înainte despre faptul că ați scăpat dintr-un bombardament, la propriu. Dar din bombardamentele ideologice? Întreb așa fiindcă ați trăit, cum o spuneți și dumneavoastră, cam tot comunismul românesc…
Nu îmi place să mă laud eu în gura mare că nu s-a prins comunismul de mine; pentru că imediat o să sară unul, altul și or să spună că nu e așa. Dar, dacă trebuie să spun, o spun: am trecut prin comunism, cum să spun, ca gâsca prin apă. Nu s-a prins nimic, dar absolut nimic din ceea ce a fost esențial pentru comunism, de mine. Aceasta explică și faptul – iar cine vrea să observe, o poate face; cine nu, nu – că, după 1989, este foarte greu să se găsească la mine vreo urmă de ideologie comunistă. Și în ceea ce am scris, și în ceea ce am făcut și am spus. Asta e o probă bună de verificare, după părerea mea. După ce a căzut comunismul, nu am avut nevoie de nici un fel de perioadă de adaptare; în structura mea intimă, în felul în care gîndeam și gîndesc lumea, politica, viața culturală eu nu am avut nimic esențial de-a face cu ideologia comunistă. Mai ales în intimitatea mea, în adâncul sufletului meu.
Vorbiți în cartea aceasta, cu autoironie, chiar de o anumită carieră politică…
Da. Am fost pionier, utecist și membru de partid. Dar la grămadă, în virtutea inerției de funcționare a acelui regim. Nu am avut înclinații speciale pentru niciunul dintre aceste roluri.
Nu este simplu de vorbit despre comunism, de fapt. Mă înșel eu?
Nu, nu vă înșelați. E destul de greu să explici astăzi tot ce a însemnat comunismul. Sunt o mulțime de oameni tineri, care nu au trăit direct acel sistem, acel regim și cărora este greu să își imagineze cum a fost cu adevărat. Teribil și sufocant, adesea!
Deci, distanța nu e totuna benefică pentru a înțelege ceva?
Este. Dar eu spun ceva ușor diferit, în legătură cu înțelegerea comunismului. Sunt mulți oameni care nu mai au la îndemână contextul comunismului și care, poate, se miră de ce ne-am supus așa unui regim totalitar, de ce am făcut sau de ce nu am făcut cutare lucru. Probabil că dacă nu ai trăit într-un regim totalitar, e destul de greu să apreciezi ce au făcut sau ce ar fi trebuit să facă oamenii.
Reformulez: de ce e așa de greu de povestit, în profunzime, despre comunism?
Problema mare e că te adresezi unor oameni – și sunt din ce în ce mai mulți oamenii – care au intrat în viață sau care s-au născut după 1989. Poate că nu e bine spus că nu pot înțelege; unii dintre ei pot să o facă. Dar nu mai pot simți sau e aproape imposibil să mai simtă cum era atunci cu adevărat. Poate că multora li se va părea bizar – dar nu mai au cum să simtă; și foarte bine că nu mai au! – cum ne închideau în școală în noaptea de Paști. E greu să înțelegi asta, e greu să simți asta; dar chiar așa se întîmpla.
Catolic sau ortodox?
Eu sunt catolic. Sunt botezat catolic și am o educație religioasă catolică. Aceasta însă nu înseamnă că sunt un mare practicant catolic.
Dar cum a contat această identitate pentru dumneavoastră?
Nu știu dacă într-o foarte mare măsură. Eu sunt destul de detașat de religie. Am primit educația pe care o primește orice copil catolic, dar nu îmi dau seama dacă acest fapt m-a marcat într-un fel decisiv. Nu văd aceasta ca fiind o componentă esențială pentru mine. Sunt mai curînd un spirit independent, un spirit laic până la urmă. Ceea ce nu înseamnă deloc că nu am respect pentru religie, pentru biserică, pentru oricare dintre biserici, pentru ceea ce se numește viață spirituală. Dar mai mult în această direcție, nu știu dacă pot să spun. Nu știu, mă gîndesc acum, dacă aț fi gîndit altfel în situația în care aș fi fost nu catolic, ci ortodox. Pur și simplu, nu știu.
Ați fost ministrant.
Am fost, da, și ministrant. Da. Am făcut toate cele. Păstrez și acum – e și în carte reprodusă – o fotografie cu mine în uniformă de ministrant. Asta se întîmpla la Cîmpulung, acolo unde mergeam în mod obișnuit verile.
E un reper important pentru dumneavoastră. Câmpulung, vreau să spun…
Este. Mai ales casa de acolo, casa familiei noastre. Și, pentru mine în mod special, mai ales mansarda acelei case. Tot ce era adunat acolo era incredibil; era o întreagă epocă. Dacă ai fi vrut să pipăi momentul 1900, acolo la aveai pe toate la îndemînă. Reviste, cărți, articole de îmbracăminte și așa mai departe. Jucării ale copiilor, toate erau acolo…
Cine la strînsese?
Cei din familie, nu un singur membru anume. Era loc, foarte mult loc. Casa era imensă, Slavă Domnului! Avea un pod, tot așa, imens – în care puteai să alergi lejer. Și era și aceast mansardă despre care spus, la fel, foarte mare. Sora bunicului meu, care era de altfel, stăpâna casei, nu arunca nimic. Dacă ar fi rezistat acolo familia mea, și casa, timp de secole, se puteau aduna lucruri timp de secole.
Ce e acum cu această casă? E dărâmată? Ultima oară, mai țineți minte cînd ați văzut-o?
Nu, nici vorbă. E încă în picioare. Are noi proprietari și și-a mai schimbat puțin aspectul. Am văzut-o de multe ori după 1989 – am trecut de multe ori prin Câmpulung, și mai tot trec. Merg și pe la cimitir, acolo unde e mormîntul familiei mele, pe latura ei italiană. Și văd și această casă, de la distanță. A fost vândută această casă la un moment dat, după ce a trecut istoria peste ea, și acum o locuiesc niște oameni. Nu din familia mea. Din 1966 sau 1967, casa aceasta nu mai este a noastră.
Ultima vacanță de vară pe care ați petrecut-o la Câmpulung era pe cînd aveați puțin peste 20 de ani…
Da. Cred că 21 ani. Așadar, lucrurile acestea despre care povestesc – casa aceea magnifică, mansarda ei, și lumea-muzeu din ea – s-au întîmplat acum mai bine de jumătate de veac.
De ce mergeați cu atîta plăcere acolo, vara?
În primul rînd, că mergeam. Acolo trebuia, acolo se cuvenea să mergem. Acolo ne regăseam cu toții, iar întâlnirea de vară ținea, dacă vreți, de ritualul familiei noastre, de comuniune. Nu ne puneam întrebarea de ce mergem și nici nu problematizam dacă am putea să nu mergem. Mergeam pur și simplu și era foarte bine. Era, și de fapt este și acum, o zonă splendidă. Acolo m-am îndrăgostit de munte, am făcut o mulțime de excursii. Plus că, revin iar la mansardă, era ca o a doua școală; găseam acolo tot felul de cărți, almanahuri, reviste, hărți.
Titilică, Spaima Zmeilor? De ce? De unde? Cum așa?
E prima mea carte ”de căpătâi”. Bine, au fost mai multe asemenea cărți, dar pesemne că într-o ordine cronologică, aceasta e chiar prima. Am fost îndrăgostit de cărțulia asta. O știam – o știu, de fapt – pe dinafară. Nu știam că o să mă întrebați de ea, că aș fi adus-o cu mine, să o răsfoim împreună. (rîde) Am făcut o fotocopie de la Biblioteca Academiei; cei de acolo au crezut că e pentru cineva mic, pentru vreun copil. Era pentru mine. Am recitit-o recent. Da…Îmi plăcea să citesc, să mi se citească.
Dar ”Cei trei mușchetari”?
O-ho, am citit-o de foarte multe ori. Am făcut și un referat la dirigenție despre ea, despre o Mare Carte a Prieteniei. Dumas, Jules Verne – mi-au plăcut foarte mult. Nu cred că eram o excepție la vremea aceea; multor copii le plăceau acești doi autori.
Ați scris cam mult pînă pe la vreo 7-8 ani….
Da, da. Jurnal, teatru, poezie. Eram de mic în lumea cărților și ce vedeam încercam să reformulez, pe limba ea și cu înțelegerea mea de atunci. Teatru prost. Am ținut acest jurnal – de la tatăl meu mi se trage asta, că el îmi spunea să fiu ordonat, să îmi notez ce fac. Și bine am făcut că l-am ținut, pentru că, acum, cînd am scris această carte despre ”Cum am trecut prin comunism”, jurnalul mi-a fost de mare ajutor. Da, am scris și poezii – cît se poate de stupide. Nu am nici un talent poetic, literatura română nu a pierdut nimic prin faptul că eu, mai apoi, după 7-8 ani, nu am scris poezii. Dar știu și acum pe de rost foarte multe poezii, mi-a plăcut să le învăț.Deci, poezii foarte proaste. Oricum, sunt mai bun ca istoric decât ca poet, asta e clar (rîde).
Dar de ce ați scris Stalin cu ”s” mic?
De copil ce eram. Am greșit, nu a fost nimic premeditat. Dar asta nu înseamnă că învățătoarea nu a chemat-o pe mama la școală, ca să o atenționeze exact în legătură cu această greșeală….Cred că asta s-a întîmplat prin clasa a doua, a treia.
Păstrați multe obiecte, documente din copilăria dumneavoastră?
Nu știu ce ar putea înseamna multe, dar am acasă cîte ceva. Am multe documente care au legătură cu scrisul, cu cărțile, cu lumea aceasta. Am și fotografii foarte multe.
Tutun sau răbdare? De ce nu ați fumat niciodată?
Răbdare, dacă ar fi să aleg dintre cele două. Nu m-a interesat niciodată, dar niciodată să fumez. Răbdare, dar și o mare încăpățânare în sensul acesta: ce nu mă interesează, nu fac. A fost cazul cu tutunul. Pe de altă parte, ceea ce mă intersează fac cu toată ființa mea, cu toată dăruirea. Istoria, spre exemplu. Dacă însă nu mă interează, nu are rost să fac. Nu imit, nu mă iau după mode. Am un sentiment al libertății care este, cred, foarte puternic în mine. Și care, uneori, mă poate duce și la mici manifestări anarhiste, să zicem, în raport cu societatea, cu normele, fie ele impuse sau acceptate.
Rebel sau liber? Unde punem accentul?
Cred că sunt un rebel pașnic. Nu dau foc la nimic. Poate în plan intelectual, mai dau…(rîde) Dar mă simt capabil să gîndesc – bine, rău, cum o gîndi – cu mintea mea, nu cu mintea altora. Nu am nevoie de mintea altora ca să gîndesc.
Coșar, apoi marinar. Ați început în forță. La istorie cum ați ajuns?
O, da. Eram fascinat de un coșar, Carol îl chema. Îmi stîrnea și admirație, dar și oarecare teamă – că era cam tot negru de la fum. Apoi, marinar – aici Jules Verne are un rol mare. Dar, pînă la urmă, astea sunt copilării. Cînd am început să gîndesc ceva mai bine, m-am îndreptat spre istorie și acolo am rămas. Aceasta este însă o altă poveste. Poate pentru o altă carte…
notă:interviul a fost publicat în numărul din luna iunie al revistei RAMURI.