Anul sincerității

Sunt sigur că există o doză de mitologie istorică când vine vorba de Marea Unire din 1918. Dar la fel de sigur sunt că în preajma acestui moment a existat o stare de spirit înălțătoare și speranța că totul avea să fie bine cu țara care se năștea atunci. Este omenesc să fie așa! Fiecare dintre noi idealizăm momentele începuturilor, la fel cum fiecare națiune îsi scoate în față episoadele fondatoare. Istoria înseamnă și asta!

1 decembrie 1918 a fost clipa românilor.

Se împlinesc 100 de ani de atunci, dar centenarul ăsta nu cade deloc bine! Poate că din cauza asta a și fost prelungită cu doi ani aniversarea lui. Cui să-i mai ardă de sărbătoare? Românii par să fie mai dezbinați ca niciodată, mai toți deplâng precaritatea prezentului, aproape că se vorbește numai despre instituții nefuncționale, despre o plagă a corupției care s-ar fi întins nepermis de mult și, mai ales, că nu avem un proiect de țară care să ne orienteze atenția și energiile către viitor! Dar chiar și așa, în anul centenarului există și o parte plină a paharului despre care trebuie să vorbim mai mult! De ce să ne ascundem? Trăim în anul sincerității!

În primul rând, astăzi nu mai există prăpastie între cuvinte și acțiuni. Nu este extraordinar? Spun asta, referindu-mă mai ales la oamenii politici și la acțiunile pe care cuvintele lor le aștern în real. Sinceritatea bate orice imaginație. De obicei, defectele ‘oamenilor mari’ existau pentru a fi cu dibăcie ascunse. Știm asta din literatură sau din istorie! Însă în anul sincerității totul este la vedere. Este atât de evident că unii sunt orbiți de-a binelea. Dacă ar fi existat zone de umbră poate că s-ar mai fi putut interpreta. Dar așa…. ce dacă prim-ministrul României confundă capitala statului în care ajunge cu alta? Ce dacă folosește pentru populația unei țări un alt etnonim? Ce dacă accentuează eronat un cuvânt, face dezacorduri sau uită numele interlocutorilor? La nivel înalt, cel puțin, sinceritatea este regulă nescrisă. Ce dacă rachetele de interceptare sunt denumite rachete balistice? Din gura emitentului ar fi putut să iasă și rachete de artificii…. și nu s-ar mai fi supărat nimeni. Pare o confuzie generală, dar nu este deloc! Așa arată sinceritatea pură. Să ne amintim puțin de regimul comunist, de limba de lemn și de prapastia uriașă dintre cuvânt și realitate. Astăzi cuvintele nu mai ascund nimic! Prin ele transpare mai limpede ca niciodată realitatea deplorabilă și cenușie în care trăim!

Apoi, în anul centenarului chiar si ficțiunea e mult mai sinceră decât ar permite-o convențiile narative. Să luăm serialul Las Fierbinti! Este cel mai popular sitcom de la noi. Ce scenaristi! Ce actori! Ce regie! Este despre o lume rurală care se zbate în neputință, deși este spirituală, creativă, plină de culoare, amuzantă… unde bețivul satului este un adevărat hermeneut. Dar din nou sunt mulți care se supără pe sinceritate. Cum poți să-i arăți pe țăranii românii așa? Este adevărat că au trecut prin experimentul ingineriei sociale comuniste, apoi prin meandrele tranzitiei… însă de la ei s-a născut sămănătorismul, poporanismul ca să nu mai vorbim de viața sănatoasă, fără E-uri sau alte surogate.

În anul centenarului, cu toate că mulți nu ați fi de acord, Alina Mungiu-Pippidi are dreptate… deși parcă avea ceva mai mult sens când vorbea acum un deceniu sau două. Am citit zilele astea – am văzut și la televizor – mai multe reacții caustice la articolul despre cât de necioplită, de mahala, adevărat lumpenproletariat este diaspora românească care intenționează să vina puhoi în București să protesteze. Da, toți care au criticat-o pe Alina Mungiu-Pippidi au dreptate, la fel cum are dreptate și dumneaei! Este însă dreptatea celui care nu mai înțelege nimic. Deși political scientist cu pretenții, doamna Mungiu-Pippidi ori vorbește fără să privească, ori privește și nu vede. Realitatea nu este deloc cum spune dumneaei! Nu așa sunt românii care își câștigă existența în străinătate. Dar nu trebuie să ne supărăm pentru niște impolitețuri… măcar acum de centenar.

Alina Mungiu-Pippidi nu mai are nicio legătură cu diaspora. A depășit etapa românului care se zbate pentru propria existență printre străini. S-a scufundat cu grație și s-a pierdut în marea occidentală, devenind agală cu lumea în care a dispărut. A pătruns în categoria redusă a profesorilor bine plătiți din universitățile de renume, dar care nu mai pot articula absolut nimic cu sens despre lumea din jurul lor. Da, a lansat în spațiul public românesc un articol care face deliciul căutătorilor de senzațional. Mulți se simt ofensați în timp ce alții își spun, râzând pe sub mustață, că așa le trebuie celor care vor să protesteze în piața publică. Însă cheia in care trebuie citit textul este sinceritatea pură. Prin el, autorul încearcă să iasă din uitare. Nu se spune că și publicitatea negativă tot publicitate este? Cu un așa text după ce nu te-ai auzit de ceva vreme, începi să simți că mai trăiești! Este atât de sincer…

Dar dacă această sinceritate de centenar este parte a unei bufonerii bine ticluite? Nici măcar asta nu ar contrazice titlul articolului că ne aflăm în anul sincerității. La curțile regilor, nu bufonii erau cei care scoteau mereu adevărul în față? În anul centenarului nu trebuie să ne vărsăm năduful pe bufoni. De pildă, acuzele de trădare care au circulat și circulă în spațiul public românesc sunt foarte sincere, chiar dacă par simple bufonerii. Le-au aruncat unii, apoi le-au preluat ceilalți. Avem o adevărată polifonie! Voci oneste rup din când în când tăcerea și mesajul se dispersează imediat ca o ciumă în ghetourile virtuale din social media. Apoi, esența acestei polarizări o vedem seară de seară la televizor. Nu este minunat?

Bufonul a fost întotdeauna singur. Astăzi nu mai este așa. Fiecare bufon este însoțit de un cor și chiar dacă sunt spuse lucruri contradictorii sunt oneste. În societatea românească sinceritatea este acum generalizată. Am ajuns într-un adevărat punct zero din care ne-am putea construi viitorul sau ne-am putea prăbuși de-a binelea!