În distopia „Noi”, Statul Unic a împlinit o mie de ani. După războiul de două sute de ani, după eșecul capitalismului și al vechilor doctrine individualiste, omenirea a fost decimată și reformată. Umanitatea s-a autoexilat într-un spațiu aseptic bine delimitat de natura vie, sălbatică, incontrolabilă. Omul a reconstruit paradisul și l-a reinventat pe Dumnezeu. Noua lume a eradicat foametea și sărăcia, a pus capăt războaielor. Omul a renunțat la libertate și a recâștigat siguranța și locul stabil într-o societate eficientă, însă prețul pe care îl plătește pentru aceste victorii este propria sa individualitate.
Ziduri de sticlă sigilează aproape ermetic insula în care se desfășoară un experiment diabolic: producerea noilor oameni, automate sociale fără gândire autonomă, funcții ale statului, lipsite de empatie și individualitate. Statul este, așadar, o mașină de produs oameni inumani, oameni fără voință personală, surprinși în plin proces al dezumanizării.
Contrar aparențelor, teribila lume din „Noi” nu figurează distopia perfectă, sfârșitul istoriei, încremenirea formelor sociale. E o lume intermediară, o insula de sticlă condusă de un mecanism perfectibil, în care oamenii deveniți egali prin educație și supunere își exercită rolurile sociale aproape la unison. Dezumanizarea este un proces în desfășurare. Idealul sistemelor totalitariste din lumile distopice este abolirea individualității/intimității/spontaneității și instaurarea dictaturii absolute.
Gradul zero al individualismului nu a fost încă atins, dar în această direcție se îndreaptă giroscopul vieții sociale. Statul preia, în acest scop, prerogativele bisericii, ale familiei, ale cercului de prieteni etc. Elementul uman (nu poate fi numit individ din motive obiective) nu interacționează decât în parametrii stabiliți de autoritatea hegemonică; e un executant, nu un actant. Voința/alegerea nu se poate exercita în (aproape) niciun context cotidian. Numerele poartă aceeași uniformă cu simbolul solar al noii lumi și primesc aceeași hrană frugală și insipidă, un compus chimic derivat din petrol. Tabelul orar reglementează toate momentele zilei. Noul om dezumanizat se trezește la ora impusă de stat, mănâncă în cantină, mestecă aceeași hrana insipidă de cincizeci de ori, muncește, participă la marșul zilnic al numerelor, audiază pregerile zilnice care îi inoculează idei incontestabile, este fericit în mod obligatoriu. Numerele sunt supravegheate aproape în permanență. Lumea a devenit veritabila închisoare a fericirii anunțată de Cioran. Omul distopiilor este un deținut fără vină (poate doar vina de a fi) și fără o perspectivă credibilă de eliberare.
Cele două ore personale reprezintă o concesie provizorie făcută naturii/instinctivului din om, ventilul prin care numerele se eliberează de presiunea socialului și prin care sunt ferite de pornirile autodistructive. Sexul este numai aparent eliberare de tabuuri și constrângeri. În realitate, posibilitatea de a alege oricare alt număr pentru acuplare este extrem de constrângătoare. Libertatea de a alege implică imposibilitatea de a refuza alegerea celuilalt. Din expresie privilegiată a libertății individuale, sexul devine simbol al constrîngerii și instrument al uniformizării.
Distopiile sunt dovada vie că totalitarismul nu este un accident al istoriei, ci expresia unei crize acute a umanității:
Influența oricărei doctrine sau idei depinde de măsura în care ea face apel la nevoile psihice din structura de caracter a celor cărora le este adresată. Doar dacă ideea răspunde unor puternice nevoi psihologice ale anumitor grupuri sociale, ea va deveni o forță puternică în istorie.(Erich Fromm, Frica de libertate)
Putem presupune că omenirea imaginată de Zamiatin a bifat toate aceste nevoi și carențe care au dus la apariția Statului Unic și a Marelui Binefăcător. Omul și-a inventat un Dumnezeu și și-a construit un paradis terestru, o insulă de sticlă într-un ocean verde, o nouă Atlantidă. Noul stat nu are nevoie de biserici. Relația oamenilor cu Dumnezeul lor este una directă, la fel ca în protestantism. Nu există instanțe intermediare, doar păzitori și gardieni al căror rol este mai puțin unul de prevenție, cât mai ales de reconfirmare a puterii, de semnalizare a prezenței difuze a autorității.
De altfel, noua religie este un nou protestantism. Ideologia este similară: omul este fundamental rău și are nevoie de busola credinței pentru a se putea orienta. Eul său orgolios este detestabil și trebuie suprimat, pe de o parte prin integrarea sa în mulțimea dreptcredincioșilor, pe de altă parte prin supunere totală, prin capitulare în fața unui Stat-Dumnezeu care îl va mântui. Libertatea este un pericol, de aici înlăturarea oricărei posibilități de exercitare a voinței individuale. Omul pierde libertatea și învinge, astfel, incertitudinea chinuitoare. Pierde autonomia, câștigă sentimentul de securitate. Eu devine noi: „nimeni nu este , ci . Suntem atât de asemănători…”.
Caietul de însemnări este și el al protestantului. Comunicarea cu alte lumi posibile este numai un pretext. În realitate, jurnalul lui D-503 înregistrează profilactic toate păcatele sale egotiste, toate devierile corigibile de la ideologia Statului Unic. Eul se desprinde din trupul colectiv numai pentru câteva momente. Reintegrarea este iminentă și definitivă. Funcția jurnalului este soteriologică: „o hârtie prin care își filtrează chimiștii soluțiile: toate particulele în suspensie, tot ce este de prisos rămâne pe această hârtie. Și în această dimineață am coborât proaspăt distilat, transparent.” Însemnările zilnice devin instrument al purificării, condiție a mânturii și reafirmare a iubirii necondiționate față de conducător.
Nevoia de sacru. Proiectul de nemurire
Nevoia omului de sacru, de ceva grandios/eroic/satisfăcător în cel mai înalt grad, care să transgreseze limitele individualității detestabile, este satisfăcută, în distopia lui Evgheni Zamiatin, de proiectul comun al construirii Integralului, simbol al victoriei asupra naturii extinse, extraplanetare- cosmosul.
Mărețul moment istoric în care primul Integral se va înălța în spațiul cosmic se apropie. Acum o mie de ani eroicii noștri strămoși au supus întregul glob sub puterea Statului Unic. Voi veți avea de îndeplinit o faptă și mai glorioasă: veți integra ecuația infinită a universului cu ajutorul Integralului nostru de sticlă, electric, scuipător de flăcări. Voi veți subjuga ființele necunoscute de pe alte planete, care ar putea viețui încă din condițiile lor primitive de libertate, sub binefăcătorul jug al rațiunii. Dacă aceste ființe nu vor reuși să înțeleagă că le aducem o fericire infailibilă din punct de vedere matematic, va fi de datoria noastră să le impunem să fie fericite.
Nevoia de eroism a animalului social este, astfel, pe deplin satisfăcută. Nimeni nu e nevoit să facă pasul în spate, să se desprindă de trupul mulțimii, să gândească autonom. Eroismul e al mulțimii, al trupului social, nu al individului:
Cui nu i se oprește respirația când trece huruind prin Mersul trenurilor? Dar Tabelele noastre Orare! Ne trensformă pe fiecare din noi într-un erou de oțel, un erou pe șase roți dintr-un grandios poem epic. În fiecare dimineață, cu o precizie de șase roți, la aceeași oră și în același moment, noi-milioane dintre noi-ne trezim toți ca unul. Și la aceeași oră, milioane la unison, începem munca; și o terminăm în același fel, la unison, începem munca; și o terminăm în același fel, la unison. Și, contopiți într-un singur trup cu milioane de mâini, în aceeași secundă, desemnată de către Tabel, ne ducem lingurile la gură. În aceeași secundă, ieșim să ne facem plimbarea, mergem la auditoriu, plecăm către sala pentru exerciții Taylor, adormim…
Noul stat este teribil de eficient pentru că a identificat carența umanității preistorice-preistoria reprezintă lumea veche, omenirea capitalistă care aproape că s-a autodistrus. Această nevoie e cea de sacru, de semnificație extraindividuală și absolută. În acest scop, omenirea reinventată este dispusă să își sacrifice libertatea. Rezervorul de sacru este, astfel, redirecționat. Statul preia toate prerogativele bisericii ca instituție și concentrează toate energiile sacrului în persoana Marelui Binefăcător.
Omul s-a deprins iar cu jugul, pe care îl poartă cu umilință și cu bucurie. Frământările și anxietățile omului modern au fost depășite. Omul psihologic al modernității, omul cu frământări și angoase, a fost înlocuit de automatul social al lui Fromm, complet adaptat la paradigma (post)istorică, de omul filistin/superficial/imediat postulat de Kierkegaard, de omul exterior al lui Otto Rank. Din această lume a dispărut tragicul, pentru că a dispărut conștiința tragică a individului confruntat cu realismul său creatural, cu propria sa finitudine. Moartea e marea absentă din societățile utopice. Sunt create astfel toate condițiile pentru fericirea generală, instituționalizată, o fericire imbecilă și obligatorie.
Ideologia Statului Unic este una austeră, dar acceptabilă&suportabilă. Pentru a evita cu orice preț individuația, numele sunt înlocuite cu numere, iar cotidianul e hiperplanificat pentru a exclude orice impuls venit din partea liberului arbitru. Tabelul zilnic e comparat cu o icoană, ceea ce arată încă o dată o redirecționare a rezervorului de sacru și nu o dispariție/diseminare a sacralității în societățile perfecte. Rutina redobândește caracter sacru prin stricta sa reglementare, prin imposibilitatea abaterii, prin învestirea cu sens a activităților cândva banale (în lumea veche- așadar în lumea noastră imperfectă):
Tabelul… Chiar în momentul acela, de pe zidul camerei mele, cifrele sale purpurii pe un câmp aurit mă fixează cu gingășie și severitate în ochi. Involuntar, mintea mea se întoarce către ceea ce strămoșii noștri au numit icoană, și mă mână să compun poeme sau rugăciuni (căci sunt același lucru).
Distopia configurează așadar o lume pandeterministă, o lume suprasaturată de sens, o lume în care religia ca instituție a dispărut, însă toate prerogativele ei au fost transferate statului. Vocabularul este creștin. Tabelul orar e icoană. Poemele sunt rugăciuni închinate statului. Gardienii sunt îngerii păzitori. Dumnezeu e înlocuit de Marele Binefăcător- o instanță la fel de ambivalentă: invizibilă și ubicuă, tiranică și protectoare all in one.
Insignifianța individului este compensată, în lumile distopice, de puterea absolută a statului/a conducătorului. Relația omului cu instanțele autoritare este una compulsivă și masochistă:
Anihilarea eului individual și încercarea de a învinge prin aceasta sentimentul insuportabil al neputinței sunt doar o latură a tendințelor masochiste. Cealaltă latură este încercarea de a deveni o parte a unui întreg mai mare și mai puternic din afara propriei persoane, de a se confunda cu el și de a participa la el. Această putere poate fi o persoană, o instituție, Dumnezeu, națiunea, conștiința sau o constrângere psihică. Prin faptul că devine parte a unei puteri care este resimțită ca nezdruncinabilă, eternă și fascinantă, acea persoană participă la forța și gloria ei. Își abandonează propriul eu și renunță la toată forța și mândria legate de el, își pierde integritatea ca individ și renunță la libertate, dar câștigă o nouă siguranță și o nouă mândrie prin participarea la puterea în care se cufundă. De asemenea, obține protecție împotriva torturii îndoielii.
(Erich Fromm, Frica de libertate)
Prin contopirea cu mulțimea și prin subordonarea față de statul protector, omul rezolvă problema alienării, solitudinii și insignifianței într-o lumea ostilă. Nevoia de sacru este satisfăcută, la fel ca nevoia de certitudini, de adevăruri simple, inteligibile și definitive. Proiectul de nemurire nu mai este unui individual și sortit eșecului, ci colectiv și viabil. Prețul pe care omul îl plătește este renunțarea benevolă la propriul eu, la povara de a fi liber.
