45 pentru 45*: Anca Șincan interviu cu Maria Bucur

Interviu cu Dr. Maria Bucur profesoară de istorie europeană și de studii de gen la Indiana University din Bloomington, Statele Unite. Interviu luat de Dr. Anca Șincan

Anca Șincan (A.Ș.): Mi-e și rușine să întreb cine este Maria Bucur pentru că, mai ales acum la ceas aniversar, cel puțin una din cărțile dumneavoastră ar trebui să fie pe lista celor mai citite cărți ale anului și ea încă nu este tradusă – cartea despre comemorarea victimelor războaielor mondiale în România (Heroes and victims). Deci mă simt nevoită să întreb totuși cine este Maria Bucur?

Maria Bucur (M.B.): Nu este cazul să vă fie rușine. Nu sunteți responsabilă pentru politica de traducere a editurilor din România. Dar să vă răspund la întrebarea despre cum mă autoidentific în spațiul cunoașterii academice. Sunt istorică feministă specializată în analiza mișcării eugenice din România, a memorializării războiului în secolul XX, și în primul rând a relațiilor de gen în Europa de est în perioada modernă și contemporană. Perspectiva pe care o abordez mai ales în privința cercetării relațiilor de gen este una comparată, nu numai în spațiul regional est european, dar și în spațiul mai larg european și chiar global. Aș putea să mă autoidentific și ca activistă în privința feminismului; și ca inițiatoare a unei școli de studii internaționale la Indiana University, unde predau; și ca inițiatoare a primei reviste de istorie de gen a estului Europei, Aspasia.

(A.Ș.): Dacă ar fi să alegeți una din cărțile dumneavoastră pentru a deschide publicului cultural din România o poartă spre activitatea dumneavoastră care ar fi aceasta și de ce?

M.B.: Prima mea carte, Eugenie și modernitate, a fost tradusă în 2005, și face parte din bibliografia multor altor studii publicate de atunci despre perioada interbelică și biopolitica în spațiul românesc. Cu acea primă carte am deschis o nouă zonă de cercetare, la care au mai contribuit deja câteva generații de istorici proveniți din sau lucrând în România, printre ei Marius Turda, spre exemplu. Pot să spun că această carte a avut impactul cel mai mare dintre toate publicațiile mele. Eugenie și modernitate oferă argumente puternice pentru a reconsidera ideologia politicilor publice din perioada interbelică. Explică în ce fel științele biologice au devenit o armă importantă a statului în construirea legislației, programelor publice, și subordonarea intereselor individuale ale cetățenilor unor interese de ordin biopolitic și etnonaționalist. Între aceste idei și politici din perioada interbelică și politicile publice ale statului comunist există continuități substanțiale, mai ales în privința pronatalismului. Din această prismă, perioada interbelică nu mai poate fi văzută ca o perioadă de bunăstare și democratizare pe care le-a distrus mai apoi comunismul. Dimpotrivă, perioada interbelică apare mai degrabă ca premergatoare totalitarismului comunist. Ce visau eugeniștii în perioada interbelică în privința controlului statului asupra vieților cetățenilor individuali și a “sănătății” poporului nu a fost realizat decât după venirea la putere a comuniștilor, și mai ales după instaurarea la conducere a regimului naționalist al lui Nicolae Ceaușescu.

Dar cartea care sper să aibă cel mai mare impact în primul rând pentru generațiile mai tinere este cea care tocmai mi-a apărut acum o lună, The Century of Women: How Women Have Transformed the World since 1900 (Secolul femeilor: Cum au transformat femeile lumea începând cu 1900). Este o sinteză globală care prezintă un argument feminist umanist în sprijinul ideii că putem organiza cunoașterea despre trecut mai puțin în jurul unor instituții și procese axate pe violență statală și distrugere, și mai mult în jurul unor practici de a îmbunătății viața pe pământ pentru toată populația umană, și nu numai categoria privilegiată instituțional care, până recent, a fost cea a bărbaților. Dacă istoria este disciplina care urmărește schimbările majore, mai ales cele fără precedent, și cu efect de termen lung, cea mai radicală schimbare la nivel atât global, cât și local, este intrarea pe parcursul secolului XX a femeilor în viața politică, în viața instituționalizată de cunoaștere (școli), în viața economică, și în viața culturală nu ca excepții, ca ornamente, sau ca pioniere fără urmași, ci ca participante. Ele încet, încet, au eliminat restricțiile instituționale masculine care le țineau deoparte de autonomia personală în toate sferele de activitate socială pe care ni le putem imagina. Diversificarea fulminantă a tipurilor de soluții la problemele cu care ne confruntăm și puterea creativă pe care o vedem crescând exponențial în ultimele câteva generații sunt rezultatul acestei intrări pe scenă a femeilor peste tot în lume, ca actrițe ale istoriei, ca partenere ale bărbaților. Prin această carte doresc să provoc atât pe feministele care încă își mai cer drepturile, deși a venit timpul să participe și ca factori de decizie cu responsabilitate, cât și pe bărbații care se simt înlăturați prin intrarea femeilor pe scenă, să le privească mai degrabă ca partenere, și nu competitoare.

(A.Ș.): Istoria femeii este, în mediul universitar românesc, privată de marile întrebări. Abia încet, timid descoperită. Studiile de gen de la facultățile de știinte politice par să aibă mai mult avânt. La 28 de ani de reformă disciplinară cum vede specialistul din Vest timiditatea descoperirii acestei teme/ discipline?

M.B.: Istoria relațiilor de gen sau a femeilor (istoria femeii nu există; femeile sunt o categorie diversă de indivizi) este într-adevăr încă într-o nișă de exotic sau pionierat în spațiul românesc. Specialiștii din România care lucrează în această zonă în disciplina istoriei în genere nu pornesc de la o perspectivă feministă în analiza structurilor de gen. Vă dau ca exemplu doi istorici din România—Constanța Ghițulescu și Alin Ciupală—cât și pe colegul meu vestic, Marius Turda. Am tot respectul pentru munca de arhivă pe care o fac acești istorici. Sunt dedicați, serioși, și au făcut descoperiri importante în privința aducerii la suprafață a unor materiale importante în privința experiențelor pe care le-au avut femeile în teritoriile pe care se află astăzi România. Dar dacă ar fi să mă refer la istorici (nu antropologi, politologi, sau sociologi) care se ocupa de istoria relațiilor de gen, Theodora Văcărescu, Corina Doboș, și Mia Jinga sunt principalele cercetătoare din România care privesc normele gen dintr-o perspectivă critică. În spațiul academic vestic aș adăuga-o în primul rând pe fosta mea doctorandă, Jill Massino.

De ce este importantă o perspectivă feministă? Când examinăm legi, tradiții, procese sociale și politice fără să ne punem întrebarea ce relații de putere stabilesc normele de gen implicit sau explicit invocate în aceste documente istorice, nu putem să înțelegem ce limitări structurale există pentru diferite categorii de oameni, în speță femeile în relație cu bărbații. Și ca urmare, riscăm să dăm explicații care nu fac decât să reproducă anumite stereotipuri de gândire despre trecut. Vă dau un exemplu concret: din moment ce femeile nu au avut aceleași drepturi fundamentale economice (de proprietate, de moștenire, de a lucra, de a intra în profesiile care se dezvoltau în perioada modernă) precum toți bărbații până la venirea comuniștilor la putere, așa cum a prevăzut Codul Civil din 1864, cum putem să înțelegem modernizarea statului și societății românești fără să încercăm să înțelegem cu ce obstacole se confruntau femeile zi de zi, cum își înțelegeau diferit bărbații și femeile rolul în căsătorie și educația copiilor, cum s-a efectuat modernizarea educației și a economiei, etc.?

A.Ș.: Există în viața oricăruia dintre noi acei oameni proverbiali, mentorii? Cine sunt oamenii care au influențat cariera de succes a Mariei Bucur?

M.B.: Ligia Constantinescu, diriginta mea din clasele V-VIII, care m-a inspirat să devin o persoană interesată în tot ce se numește cultură; Richard Stites, profesorul de istoria Rusiei de la Georgetown, care mi-a deschis ochii către ce poate fi istoria, și nu ce era ea așa cum am învățat-o eu în perioada comunistă în România; Keith Hitchins, mentorul meu la studiile doctorale, care m-a învățat generozitatea intelectuală a mentoratului; Sonya Michel, profesoară de istoria femeilor de la care am învățat să fiu feministă în toate formele de angajare intelectuală; Mihaela Miroiu, care m-a inspirat să mă leg de România printr-o perspectivă feministă a studiilor despre aceasta țară; și Dan Deckard, partnerul meu de viață, care mă învață în fiecare zi să nu mai iau atât de în serios ceea ce fac în viața profesională cât am tendința.

A.Ș.: Am pus această întrebare mai multor colegi în aceste interviuri ce celebrează 100 de ani de la unire și am să îndrăznesc să o pun și aici. Cum vede Maria Bucur #Romania100?

M.B.: Pentru un răspuns mai lung, vă trimit la un interviu pe care l-am dat de curând Observatorului Cultural. Dar pe scurt, văd momentul 1918 ca o promisiune neîmplinită. Pentru jumătate din cetățenii României, acele promisiuni de egalitate politică și civilă nu s-au împlinit decât după 1990.

A.Ș.: Ce urmează pentru Maria Bucur, cercetătoarea și profesoara?

M.B.: În decembrie voi lansa volumul Birth of Democratic Citizenship: Women and Power in Modern Romania, pe care l-am scris cu Mihaela Miroiu. Cartea analizează cum a evoluat ideea de cetățenie și implicarea în politică din perspectiva a 101 de femei din zona Hunedoarei, pe care le-am intervievat în perioada 2009-10. Este o etnografie la firul ierbii a dimensiunilor de gen ale regimurilor comunist și postcomunist. Sper să găsim și un partener în România care să publice o traducere. După cum ați remarcat la început, editurile din România nu se înghesuie. Mai urmează să apară și traducerea cărții Heroes and Victims, pe care am predat-o editurii Polirom de doi ani de zile.

În septembrie voi participa și la o conferință internațională la București, organizată de colegi de la Universitatea București și Universitatea Iași, împreună cu fundația Humboldt, despre primul război mondial. Voi prezenta o lucrare care se apleacă asupra tematicii pensiilor de veteran, invalid, văduvă, și orfan de război—cum a fost formulată politica, cum a fost implementată în anii interbelici, și ce ne spun aceste procese despre cum a evoluat statul asistențial (“welfare state”) în România la începuturile sale.

Mai departe de asta—îmi doresc să continui să articulez perspectiva feministă asupra istoriei moderne prin alte studii, cărți, și cursuri. România rămâne un punct de referință pentru mine, dar din ce în ce mai mult în perspectivă comparată, așa cum am făcut și în ultima carte The Century of Women.

* [1] 45 pentru 45 este o serie de interviuri care vor apărea de-a lungul anului 2018 în LaPunkt. Anul 2018 marchează o dublă aniversare pentru Societatea de Studii Românești care celebrează 100 de ani de la nașterea statului roman modern și 45 de ani de când a fost creată Societatea de către un grup de studenți profesori și emigranți români.

Această serie de interviuri va prezenta 45 de specialiști, tineri și consacrați, care lucrează în universități, în centre și în institute de cercetare din occident și care au consacrat activitatea lor academică domeniului studiilor românești. Aceste conversații vor permite unei audiențe românești largi nu doar să descopere elemente de biografie personală și itinerariile de cercetare ale acestor specialiști, ci și să pătrundă în raționamentele unor decizii de viață care i-au condus către specializarea în studiile românești. Interviurile vor arăta cum profesori influenți, întâlniri întâmplătoare, vizite din tinerețe, legături familiale, emigrația și alte atâtea motive au contribuit la decizia lor de a-și îndrepta atenția către România.

Aceasta este o nouă generație de specialiști în studiile românești, cea de după Războiul Rece, care gravitează în jurul Societății de Studii Românești și rolului acesteia de a face cunoscute studiile românești în lumea academică occidentală.

Dr. Anca Șincan este cercetător la Institutul de Cercetări Socio Umane “Gheorghe Șincai” al Academiei Române și cercetător postdoctoral al University College Cork, Irlanda. Specializată în istorie recentă are un doctorat de la Universitatea Central Europeană din Budapest ape tema relației dintre biserică și stat în perioada comunistă. Are stagii de pregătire academică și cercetare la Universitatea din Oxford, Institutul de Istorie Europeană din Mainz, Universitatea din Padova, Colegiul Noua Europă din București și Woodrow Wilson Center din Washington DC. Anca Șincan a publicat și conferențiat pe teme legate de memoria trecutului recent, crearea canonului istoriografic național, relația dintre stat și biserică în perioada comunistă, metode de cercetare și impactul deschiderii arhivelor pentru studiul istoriei recente.