Interviu Bogdan MURGESCU: Ce ne spune economia României de acum un secol

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu.

Cum vorbește economia unei țări despre acea țară și despre istoria ei? Sau, la ce bun istoria economică?

Economia este cea care, în mare măsură, determină limitele posibilităților de acțiune ale unei societăți. Fernand Braudel spunea că economia determină posibilul și imposibilul pentru societate în întregul ei. În mare măsură, economia poate fi judecată fie prin structura ei, ceea ce înseamnă să mergempe o analiză detaliantă, fie în mod sintetic – prin indicatori macroeconomici care să încerce să sintetizeze performanța economică și măsura în care economia produce resurse pentru societatea pe care o deservește.

Dar singură economia spune multe despre o țară și despre istoria ei?

Poate să spună foarte multe. În același timp, nu trebuie să uităm faptul că economia este încastrată în societate și interacționează cu multe alte subsisteme sociale, cu aspecte culturale, cu aspectul politic, cu probleme legate de infrastructura unei societăți. Așadar, sunt multe alte componente care, într-un fel, determină și posibilitățile performanței economice și sunt, în același timp, influențate de calitatea economiei.

La fel, la nivel de linii directoare: ce spune economia României de acum un secol?

Riguros exact, economia de acum fix un secol era una foarte mult influențată de desfășurarea Primului Război Mondial. Erau condiții de război, iar economia se resimțea considerabil – fie că o privim pe cea a Vechiului Regat, fie că ne uităm la teritoriile românești care țineau de Austro-Ungaria sau chiar de Rusia. Peste tot erau probleme foarte mari. Condiția de economie frământată și lovită de război se menține, desigur, și după 1918. Pe de o parte, războiul a însemnatcă o bună parte din forța de muncă a fost deturnată pentru nevoile specifice armatei; lipsa unei părți mari din forța de muncă a lovit îndeosebi agricultura, și acest lucru a fost cu atât mai grav cu cât acest sector avea o pondere mare în structura economiei românești. Pe de altă parte, războiul a generat mari probleme financiare, deficite pe care România, ca și alte state care nu mai reușeau să facă față nevoilor, le-a acoperit prin emisiune de monedă și deci prin inflație. De asemenea, războiul a însemnat distrugeri materiale considerabile, deci pierderi nete de avuție națională. Ei bine, în aceste condiții, termenul de ”economie frământată” poate să pară un cuvînt mult prea blând. Pe lângă pierderile economice nete, au fost și elemente de dezorganizare a circuitelor economice; este, de fapt, un cumul teribil, cu impact major. Doar un exemplu, dar pregnant: pînă la război, România Vechiului Regat fusese o economie care valorifica la export mult din producția de cereale și de petrol. Relațiile economice de acest tip fuseseră, în bună măsură, întrerupte chiar din timpul neutralității – pentru că grosul exporturilor se făceau pe mare, iar Imperiul Otoman a interzis trecerea prin Strâmtori a unor nave care ar fi dus mărfuri statelor cu care se afla în război, precum Marea Britanie, Franța, Belgia sau Italia. Cantitativ, exporturile românești s-au prăbușit încă din perioada neutralității; intrarea în război a agravat și mai mult o situație care era deja extrem de gravă.

Eram, cum se spunea, cu mîndrie patriotică, ”grînarul Europei”? Chiar era România așa ceva?

Rațional, argumentat, aceasta este o expresie care nu are acoperire în fapte.  A fost, pe această temă, o demonstrație făcută acum vreo două decenii de domnul Victor Axenciuc, ”patriarhul” cercetărilor de istorie economică din România. La rîndul meu, am reluat această tematică și ceea ce avem de pus pe masa discuției nu confirmă deloc un asemenea mit. Am măsurat ponderea exporturilor românești în importurile țărilor din Europa Occidentală, în ansamblul lor, și în consumul Europei Occidentale, în ansamblul său. Suntem departe de a fi fost ”grînarul Europei”; ponderea indicatorilor mai înainte menționați este foarte mică. În anii de maximum pentru exporturile noastre de atunci, ponderea a fost de cel mult 12-13% din importurile occidentale, per ansamblu, și mult mai puțin din consum, pentru că occidentalii consumau și producția lor proprie. Pe orice indicator decent, nu reiese că am fi fost ”grînarul Europei”; niciodată nu am fost cel mai mare exportator de cereale din Europa. Este adevărat că o parte însemnată din producția internă era exportată, dar aceasta este cu totul altceva.

Acum un secol, România era o țară bogată sau aceasta este una dintre numeroaselor proiecții din seria ”cum ne-ar fi plăcut să fim”?

Bogăția unei țări este un aspect relativ. Din anumite puncte de vedere, România avea, desigur, unele resurse naturale. Teoria economică mai nouă este destul de rezervată cu privire la impactul pozitiv al abundenței resurselor naturale; e într-atât de rezervată încât în unele lucrări recente se folosește chiar un concept care se cheamă ”blestemul resurselor”. Nu e cazul să punem însă în acești termeni discuția despre România și resursele ei de acum un secol. E drept: aveam petrol, mult mai mult decît marea majoritate a țărilor europene. Aveam, de asemenea, un pământ destul de fertil, în termeni tehnici vorbind. Mai erau resurse de păduri, resurse minerale, etc. Să spunem că stăteam destul de bine, la bază. Destul de bine, dar fără să fie un exces, o abundență de resurse.

Marea problemă însă ține de intervenția factorului uman – atît sub forma de capital uman propriu-zis, cît și în formule care instituționalizează și organizează economia. Aici, din păcate, România a fost foarte multă vreme deficitară și încă și astăzi are, în această privință, deficite importante.

De ce credeți că există atîtea interpretări care sunt contradictorii despre România Mare, România de după Marea Unire?

Eu identific mai multe aspecte care converg spre o explicație complexă a acestei teme. Unul, dintre cele mai evidente, ține de faptul că în cultura română, în timpul comunismului, a apărut un așa numit mit al perioadei de dinainte de comunism. A fost o tendință naturală, discretă, neoficială și neoficializată, probabil și ca un refuz al comunismului, de a privi înapoi și de a spune că a fost mult mai bine înainte de comunism. Așa și a fost, dar nu în termeni mitologizanți. Însă percepția aceasta a existat în comunism, era o chestiune privată și nu o puteai spune cu voce tare, dar era foarte prezentă în narațiuni de familie, mai ales poate în grupurile sociale care avuseseră de suferit de pe urma comunismului. Eșecul comunismului a influențat și a potențat succesul nostalgiilor că era mai bine înainte de comunism. Existau, fără discuție, multe date pozitive, mai ales prin comparație cu comunismul, ale României de dinainte de comunism. Dar, atunci când ne uităm mai atent, sau chiar atunci când analizăm ”The Big Picture”,  România interbelică e departe de o imagine idilică; lumea de atunci era foarte adînc divizată, exista multă sărăcie, iar cei care erau săraci erau semnificativ majoritari.

Decalajele, despre care dumneavoastră ați scris foarte aplicat, erau deja foarte mari?

Da, erau și chiar au crescut în epoca interbelică. Decalajele erau și în interiorul României Mari și orice medie ai lua pe cap de locuitor, îți arată prost. Plus, să nu uităm aceasta, în interbelic, aproape 75% din populația țării trăia la țară, majoritatea în condiții de sărăcie,  ceea ce evident trage în jos orice indicatori pe cap de locuitor .

Ei bine, discursul de care pomeneam mai înainte a răbufnit după 1989 și cu bonusul discursului interzis pînă atunci vreme de cîteva decenii. Aș spune că acest discurs chiar a fost o temă în disputa ideologică a primilor ani de după 1989. Din păcate, realitatea istorică ne spune că, dacă luăm cifrele și dacă începem să numărăm, iese altfel decît foarte frumos și triumfalist și idilic. Sau, dacă vreți, ies contururile unei situații cu care nu  are rost să te fălești prea mult.

Cum arată România după Marile Uniri din 1918? Unde credeți că scade, unde crește? Economic vorbind, înainte de orice…

În raport cu România Vechiului Regal, după 1918 sau după Tratatele de Pace din 1919 și 1920, România este aproape dublă ca suprafață. Grosso modo, e dublă și ca populație. La nivel de produs pe cap de locuitor, în acei ani este mai jos decît fusese în 1914 și aceasta, din două motive. Întîi: aportul provinciilor care s-au alăturat României este inegal; era cu plus în mai multe părți ale Transilvaniei și Banatului (dar nu peste tot; să nu uităm că Transilvania însăși era foarte neomogenă). Bucovina vine și ea pe plus, dar, ca medie, foarte puțin peste ce era, tot ca medie, în Vechiul Regat. Basarabia vine, clar, cu un minus pe indicatorii pe cap de locuitor, în comparație cu Vechiul Regat. Iar, la capătul zilei, la nivelul mediei diferențele sunt relativ mici.

Ceea ce este însă net la minus este impactul economic al războiului – care lovise dramatic pe toată lumea și care, practic, coboară nivelul general al economiei. Orice comparație faci, oricum dai cifrele, nivelul economic e mai jos în 1919 decît era în 1914. Și aceasta este, într-un fel, natural; la fel se întîmplă cam în toată Europa; la toate statele beligerante, dar și la o bună parte dintre neutri.

Dar ce anume cîștigă, cert și în mod relevant, România după Marea Unire? Iarăși, privilegiem ”lentila economică” prin care survolăm această tematică, de Centenar…

Da. Economic, nu cîștigă; sau, dacă acceptăm că o face, acest cîștig este, în imediat, unul foarte mic. Plus că au fost niște costuri, mai ales în plan financiar, care au acompaniat Marea Unire. E vorba, în primul rînd, de unificarea monetară, care a provocat costuri mari și pierderi nete;  ea trebuia însă să fie făcută, era inevitabilă. Au fost speculații financiare atunci și, la final, statul român a trebuit să treacă sume considerabile la ”pierderi”. Plus că, după război, am avut perturbații financiare seriose și inflație; practic, aceste perturbații au durat și au fost resimțite pînă la stabilizarea economică din 1929. Deci, un deceniu și mai bine după război și după Marea Unire…

În termeni reali, ceea ce s-a cîștigat au fost alte lucruri: în primul rînd, posibilitatea ca o parte mult mai largă din societate să devină co-decidentă. Relativ repede, o parte mare a populației a devenit părtașă a actului decizional; ceea ce, pînă atunci, nu se întîmplase. Metaforic, am putea spune că au venit foarte mulți dinspre margine către centru. Atunci au fost o serie de reforme care au schimbat mecanismele decizionale – mă gîndesc, în primul rînd, la votul universal. Apoi, sunt de menționat drepturile acordate minorităților – legiferate prin Constituția din 1923, după Tratatul minorităților din 1919; atunci li s-a acordat statutul de cetățeni minoritarilor de altă religie decît cea creștină. A fost, tot atunci, și o reformă agrară care a mai atenuat din nedeptățile din lumea rurală, fără să rezolve definitiv lucrurile, fiind foarte mult întîrziată și nu foarte bine aplicată. Aceste aspecte evidențiate mai înainte s-a tradus prin scăderea productivității agricole; or, cînd ai o economie care depinde, în bună măsură, de agricultură (peste 50% din PIB de acolo venea, din agricultură), se simte foarte tare cînd agricultura scade.

Ce este, din unghiul dumneavoastră de vedere, de spus despre economia României de la 1918 și de după acest an, de spus incontestabil, chiar dacă e inconfortabil?

Au existat două aspecte care au fost grave. Unul a fost faptul că reforma agrară nu a fost gîndită și însoțită de măsură de redresare a productivității agricole. Au fost tentative, dardin păcate au fost abandonate. Pe de altă parte, nici politicile vamale nu cred că au fost dintre cele mai bune. În acestă din urmă privință, e o latură pe care o pot înțelege – cînd producția era mică, statul nu a mai permis exporturi masive, dimpotrivă, le-a și taxat semnificativ. Într-un fel, pentru a proteja piața internă. Dar, dacă faci aceasta, pui în criză alte fluxuri – spre exemplu, stimularea redresării producției. În această privință, nu a existat coerență și, din acest punct de vedere, politica a fost un mare eșec în anii 1920.

Al doilea aspect a fost acela că o bună parte a elitelor economice și politice din Românias-au orientat împotriva capitalului internațional. ”Prin noi înșine” a fost o lozincă frumoasă, care sună bine și are o anumită acoperire, fiindcă e bine să ai inițiative, să te bazezi pe tine; dar ea era expresia unui naționalism economic opus capitalului internațional, și acesta nu ne-a făcut bine, nici ca economie, nici ca societate în interbelic.  România avea, atunci, deficit de capitaluri; deci ar fi trebuit să permită intrarea acestora. Or, lozinca ”prin noi înșine” a legitimat de fapt măsuri care au fost  exact opusul acestei necesități obiective. Acest aspect important a fost semnalat încă din acea vreme de mulți dintre gînditori, atât de cei care ziceau ”porți deschise capitalului străin” (cum erau țărăniștii), dar și de ideologi ai liberalismului. De exemplu, Ștefan Zeletin a spus foarte clar că nu se pot face, în același timp, și naționalizarea capitalurilor (în sensul de a mări cota-parte a capitalului românesc) și industrializarea României. Naționalismul economic era regula la 1920 și în anii care au urmat, și el a dus la ratarea multor șanse econonmice de dezvoltare pentru România dinainte de criza din 1929.

Ipoteza dumneavostră de cercetare și, de fapt, și demonstrația ei, este că formulele ”România Mare”, ”România Unită” merg mai degrabă asociate formulei ”eșec economic”. De ce?

Aș nuanța puțin. Eșecul economic este real, pe de o parte. În sensul că România interbelică a pierdut teren atît în raport cu media țărilor europene, cît și în raport cu restul țărilor din Estul Europei care aveau, și ele, profiluri agricole precumpănitoare. E o constatare pe care o fac cu regret, dar așa ne spun faptele; e ceva empiric, ceva demonstrabil, dincolo de ceea ce, poate, ne-am dori să fi fost atunci. Nu aș spune că, în mod deosebit, acest eșec este cauzat de Unire sau este rezultatul faptului că am avut o Românie Mare. Eșecul a fost, mai degrabă, rezultatul urmărilor războiului și al conjuncturii economice defavorabile țărilor care se bazau pe agricultură, dar și al unora dintre politicile greșite adoptate de decidenții politici de atunci. E bine de spus că acești decidenți nu au venit decît de puține ori din noile provincii; majoritatea vin, de fapt, din rîndul elitelor regățene. Cei care nu erau din Vechiul Regat – și care, la nivel de decidenți, au fost, cum spuneam, foarte puțini – aveau politici mai adecvate și care, dacă ar fi fost adoptate, ar fi dat un alt contur social și economic României de după Unire.

Îmi ridicați o minge la fileu: putea să nu rateze România în acea perioadă, în acele decenii?

Teoretic, da. De fapt, aș zice altfel: putea să performeze mult mai bine. Nu cred că, realist vorbind, putea să anuleze complet eșecul. Au fost atunci ceva foarte important: depresiunea, criza agricolă începută în prima parte a anilor 1920 și care a continuat o bună parte și din deceniul următor. Și, oricît și-ar fi îmbunătățit situația România la începutul perioadei, nu ar fi avut timp să se transforme foarte rapid într-o economie puternic industrializată, așa încît să anuleze, complet și rapid, efectele scăderii agricole. Dar, în prima parte a anilor 1920 mai ales, România a ratat cîteva oportunități de îmbunătățire economică. Dacă le-ar fi valorificat, ar fi putut fimai robustă și mai bine pregătită pentru vremurile complicate din timpul Marii Crize. Simplu spus: ar fi putut să facă aceasta dacă ar fi ales ceva diferit de pozițiile elitei național-liberale din acea vreme.

Ce nu vedem, de fapt, cînd alegem să privim idealist-admirativ spre 1918 și spre ce vine după acest an și, totodată, ce e foarte important de văzut? Ce parte din adevărul acestei perioade nu vrem să îl vedem, ni-l refuzăm sistematic?

Nu prea vrem să vedem disputele reale cu privire la direcția în care urma să evolueze societatea românească. În special faptul că în 1918-1920 cea mai mare parte a populației României Mari dorea schimbarea, iar elitele regățene, sprijinite de Rege și de elitele militare, au blocat, în bună măsură, înoirile și au asigurat păstrarea sau transmiterea unora dintre privilegiile lor în noua structură. Aceasta se vede și cînd privim cererile de la adunările naționale de unire, de pildă de la Sfatul Țării de la Chișinău – acolo au fost o serie de condiții pe care, ulterior, statul român le-a anulat. Sau, mai ales, rezoluția de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, un document care este mult mai progresist – nu folosesc sensul de azi al acestui termen – decît ce a fost aplicat în perioada interbelică . Modul de structurare a României Mari a fost  decis, foarte repede, în favoarea elitelor de la acea vreme – mai ales în favoarea celor regățene – și mai degrabă împotriva voinței majorității populației.

Se regăsesc, așadar, marile ”boli” (sociale, politice) ale Vechiului Regat  la temelia României Mari?

Da. În special, vicierea de către elite a democrației. Regăsim faptul că statul a fost capturat de o serie de grupuri de interese și, din acest punct de vedere, o serie de practici de corupție au continuat și în noua structură. Și, regăsim și un anume dispreț al statului față de nevoile de bază ale majorității populației – în traducere, avem investiții relativ mici în sănătatea publică din mediul rural, investiții relativ mici în educație. Progresele au fost la noi mult mai mici în raport cu restul țărilor din  Estul Europei, în privința nivelului de viață al majorității populației.

1918: ce se vede, din unghi de vedere economic, foarte puternic? Și, la o sută de ani după, ce se mai vede astăzi din ceea ce, economic vorbind, era atunci foarte puternic?

Deși am vorbit în bună măsură în acest dialog despre eșec economic și despre decalaje, acum aș întoarce perspectiva. Nu știu cît din softul cu privire la economia de atunci se regăsește azi; probabil că foarte puțin. În fond, suntem în cu totul altă epocă, departe de crizele teribile de atunci, departe de război. Dar era ceva important și pozitiv, care se vede și acum, aș zice. Poate să sune ușor idealist, dar atunci exista preocuparea unor grupuri relativ mari de oameni de a face o lume mai bună. Au fost mulți oameni care au dorit și au încercat o resetare mai justă, mai dreaptă, mai echitabilă, pentru majoritatea oamenilor. Cred că, schimbînd ceea ce este de schimbat, această voință pentru un nou început, și mai bun, se regăsește și acum. Desigur, regăsim și elemente care pot fi contorizate cu minus, regăsim și forțe opuse progresului și normalității, dar să rămânem, totuși, cu această perspectivă ușor tonică…

Notă: acest interviu a fost publicat în suplimentul dedicat Centenarului din revista ”România literară”, numărul pe aprilie. 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *