Soljeniţîn : Omul în faţa dictaturii

La centenarul naşterii lui Soljeniţîn, vitalitatea utopiei comuniste este intactă. Evocarea anului 1917 şi a leninismului a dovedit că ,pentru o parte a stângii intelectuale, despărţirea de voluntarismul criminal bolşevic este imposibil. Comunismul este, încă, la un veac de la octombrie 1917, numele unei speranţe care nu poate fi întinate. De aici, fervoarea cu care marxizanţii se dedică efortului de a reabilita Ideea, în contra istoriei teribile în care ea s-a întrupat.

Există un anume sens al ironiei în cronologia comemorărilor. 2018 marchează, simultan, centenarul naşterii lui Soljeniţîn, dar şi bicentenarul naşteriii lui Karl Marx. Distanţa între modul în care vor fi evocate cele două profile intelectuale va indica, simbolic, incapacitatea globală de a confrunta chipul totalitarismului. În definitiv, se va va argumenta cu elocinţă şi rafinare academică, în clipele în care statuia lui Marx va fi fost dezvelită, ipoteza formulată în “ Manifestul partidului comunist” nu este temelia edificiului socialismul real. Bicentenarul lui Marx va fi, după toate aparenţele, apoteoza ipocriziei ideologice, un moment consumat în decorul de falsă concordie al uitării istorice europene.

Memoria lui Soljeniţîn este, pe acest fundal de edulcorare progresistă, memoria unui franctitor. O dată cu Soljeniţîn, secolul comunist îşi pierde inocenţa. Partea sa reprimată, ascunsă, tăgăduită urcă la suprafaţă. Istoria de dinaintea lui Soljeniţîn nu mai este istoria de după el. Oricât de sofisticate ar fi raţionamentele “ revizioniştilor “ istoriografici, ele nu mai pot disloca blocul depoziţiei sale. La centenar, amintirea lui Soljeniţîn se confundă cu această încredere, disperată şi adesea lipsită de speranţă, în puterea omului de a rosti adevărul, atunci când tăcerea este aliata crimei. Etica lui Soljeniţîn este una a solidarităţii şi a speranţei, ivită din acest sol însângerat al veacului leninist.

Veacul comunist

Destinul intelectual al lui Soljeniţîn acoperă întregul parcurs al prăbuşirii iluziilor dezgheţului hruşciovist. Apariţia lui “ Ivan Denisovici” ( datorată şi efortului de franctiror al lui Alexandr Tvardovski, redactorul şef al lui “ Novîi Mir”) întruchipează acest moment în care o parte a societăţii sovietice începe să creadă în capacitatea adevărului rostit cu voce tare de a mântui şi vindeca traume. Textul lui Soljeniţîn este un precedent care ar fi putut fi debutul unei alte istorii.

Reforma hruşciovistă este definită de limitele ideologice pe care nici o comtestare nu le poate depăşi. Viziunea Secretarului General rămâne una leninistă. Abandonarea cultului personalităţii este modalitatea de a regăsi drumul spre puritatea pierdută a începuturilor. Ţinta nu este renunţarea la visul comunist, ci accelarea cursului progresului istoric. Destalinizarea este, în acest context, inseparabilă de revitalizarea fervorii revoluţionare.

Despărţirea lui Soljeniţîn de PCUS nu este doar efectul înlăturării lui Hruşciov şi al glaciaţiunii brejneviste. Confruntarea cu ideocraţia sovietică era inevitabilă, de vreme ce resurecţia memoriei submina, fatal, ordinea întemeiată pe primatul utopiei. Lecţia lui Soljenîţin este lipsită de ambiguitate: un regim totalitar,chiar şi în condiţiile abandonării terorii directe, nu poate renunţa la fundamentele ideologice care îi justifică controlul asupra societăţii.

În clipa în care proiectul “Arhipelagului Gulag” începe să se contureze, el este, prin chiar natura sa, o operă care nu se mai poate integra în lumea sovietică. Tabuul pe care scriitorul rus îl încalcă ţine de statutul victimelor: în centrul naraţiunii sale nu se poate afla doar acea categorie de comunişti buni, prigoniţi de stalinism. Victimele nu mai sunt decupate în acord cu comanda de partid. Cronica lui Soljeniţîn aboleşte această graniţă propagandistică şi acoperă întregul ocean al crimei de stat.

Alegerea lui Soljeniţîn de a sparge canoanele romanului, unind istoria cu istorisirea, este consecinţa firească a intrării în acest domeniu al temerităţii şi al singurătăţii. Soljeniţîn este depozitarul memoriei tuturor celor care îi trimit amintirile lor. Ca şi în cazul lui Tolstoi, scriitorul simte că pe umerii lui se aşează o mantie de profet al naţiunii. Misiunea pe care şi-o asumă nu mai este una pur literară. Ea este una de exorcizare şi de mântuire. Dimensiunea mesianică a lui Soljeniţîn este efectul întâlnirii dintre tradiţia rusă şi presiunea teribilă a opresiunii sovietice.

Investigaţia lui Soljeniţîn atacă,frontal, statuia leninistă ce se află în centrul imaginarului sovietic. Ruptura pe care o propune devine una în raport de care se definesc, în Est, ca şi în Vest, opţiunile intelectuale. Pentru cei care îl venerează pe Lenin ca pe apostolul imaculat al Revoluţiei, trădat de urmaşul său sângeros, cartea lui Soljeniţîn nu este altceva decât un pamflet reacţionar. Nici un compromis nu se poate imagina cu acest intelectual anti-sovietic şi criptofascist. Este linia pe care o îmbrăţişează Partidul Comunist Francez, prin vocea lui Georges Marchais.

Curajul

“ Arhipelagul Gulag” elimină, o dată pentru totdeauna, mirajul leninist de la care se revendică puritatea ipocrită a comunismului. Totalitarismul nu se rezumă la un interval al Marilor Epurări, ci acoperă istoria unui regim fondat pe teroare şi misionarism ideologic. Ambiguitatea dispare şi adevărul pe care dogma hruşciovistă îl oculta este rostit: leninismul este un totalitarism. Memoria victimelor este încadrată în această ramă intelectuală a originilor.

De aici, calitatea unică de hârtie de turnesol a cărţii sale în Occident, acolo unde “ Arhipelagul Gulag” obligă la opţiuni tranşante şi confruntă conştiinţe. Utopismul sovietic este pus în cauză şi, o dată cu el, orbirea intelectuală a celor care au ales să ignore crima, în numele visului. Investigaţia lui Soljeniţin izbândeşte acolo unde alte zeci de mărturii au eşuat, învinse fiind de tenacitatea imundă a propagandei progresiste. În Franţa lui Sartre sau Merleau-Ponty, comunismul rămânea un ideal umanist şi eliberator. Îndrăzneala eretică a lui Soljeniţîn este o breşă în acest edificiu ridicat de mandarinii marxizanţi.

Soljeniţîn se cere citit şi ca un răspuns al sensibilităţii ruse la provocarea comunistă. A existat, în scrisul şi în conduita sa, un patos care ţine de matricea vizionară rusă. Un patos care l-a condus, în exilul american, la formularea unor critici la adresa decadenţei Occidentale, amintind de fulguraţiile reacţionare ale lui Dostoievski. Soljeniţîn nu a aparţinut familiei de spirite occidentalizante şi moderate din stirpea lui Andrei Saharov. Timbrul său a fost unul mesianic şi profetic, în descendenţă slavofilă.

În secolul XX, secolul relativismului etic şi al abolirii reperelor morale,Soljeniţîn a întruchipat vocaţia rusă a mărturisirii. Arta sa nu a nu a fost niciodată un joc rafinat de forme, nu a fost un exerciţiu de stil. Misiunea scrisului său a fost una tolstoiană, de îndrumare şi de redeşteptare. Este aceasta o datorie pe care Soljeniţîn şi-o asumă, spre a nu abdica niciodată. Sângele celor care au murit şi au suferit udă paginile sale. În literatura rusă doar Nadejda Mandelştam mai deţine această vocaţie a evocării martiriului.

Demonizat de stânga occidentală, pentru care rămâne cel ce îi sfarâmă visul, Soljeniţîn este un intelectual ce participă, simultan, la tradiţia rusă şi la tragedia est- europeană. Acolo unde tiranii au visat la liniştea de ţintirim a uitării, Soljeniţîn a adunat fragmentele într-un mozaic al măreţiei şi compasiunii. Gulagul nu mai este o abstracţiune. El devine, prin Soljeniţîn, un loc al încercărilor peste care uitarea nu se mai poate aşterne, niciodată.

Un comentariu

  1. Dușan Crstici says:

    Exceptional, magnific, capodoperă, nec plus ultra! Va mulțumesc domnule profesor! Cu deosebită considerație, al dumneavoastră cititor incantat Dușan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *