Aventurierii VII

mini-roman în foileton

Claudiu Van se hotãrî sã iasã din casã, în sfârşit. Nu se grãbea sã termine dintr-o suflare tot jurnalul. Necontenit, gãsea în text prilej de cugetare şi îi plãcea sã îl parcurgã pe-ndelete, lãsându-şi timpul pentru decantare. Iar uneori sãrea peste secvenţe, pentru a reveni la ele, dup-o vreme. Aşa îşi prelungea prin amânãri lectura, pe care ar fi vrut-o fãrã capãt.
Nici nu-ncuiase bine uşa, cã cititorul, plin de nerãbdare, se repezi sã ia caietul uitat ca niciodatã pe noptierã. Motanul negru urmãrea de la fereastrã cum ţopãiau pe balustrada balconului câteva vrãbii şi în rãstimpuri zgâria cu ghearele în geamul care-l împiedica sã le vâneze. La fel simţise pân-atunci şi cititorul, din ce în ce mai enervat de modul cum Claudiu Van lãsa deoparte pasajele unde-apãrea Mihnea Fardopol, cea mai interesantã figurã din jurnal. Dãdu-napoi câteva file, pânã recuperã scena omisã. Era seara în care profesorul vorbise audienţei despre autoportret. Pe nesimţite cititorul intrã în pielea personajului pe care îl preferase chiar de la început:
Servindu-se de succesiunea imaginilor proiectate pe ecran, el arãta studenţilor din amfiteatru cum alungarea lui Dumnezeu din mintea lumii fãcuse-n timp ca autorul, care la început se-nfãţişase drept figurant într-o mulţime, sã avanseze de la margine spre centru, din ce în ce mai sigur de sine şi mai singur.
─ Dupã Renaştere, le demonstra Mihnea Fardopol, înfãţişarea din tablou se micşoreazã, umbritã de-ndoiala cã omul nu mai e la cârma vremii. Ce observãm în continuare e o treptatã instalare a golului lãsat de-un sens pierdut.
Flavia, în jeans şi bluzã verde, decoltatã, îşi lua notiţe pe caiet, pe când, alãturi, Nadia, în rochie albã de jerseu, îi desena profilul pe o coalã de hârtie.
─ Ce ne destãinuie înfãţişarea artistului dintr-un tablou? îi întrebã el pe studenţi.
─ Cum vrem sã fim vãzuţi de ceilalţi, rãspunse cineva din prima bancã.
─ Cum trece timpul peste-o faţã, fãcând-o-n ani de nerecunoscut, îşi dãdu cu pãrerea altul.
─ Cum ne-am dori sã arãtãm în ideal, mai spuse unul.
─ Şi ce rol aţi vrea voi sã-aveţi într-o reprezentare proprie? îi cercetã curios Fardopol.
─ Martor, în colţul unei scene, strigã o fatã de la geam.
─ Protagonist în miezul luptei, se repezi lunganul de pe mijloc.
─ Strãinul aclamat de gloatã, sãri un tânãr dinspre uşã.
─ Dar dumneavoastrã-n care ipostazã v-aţi complãcea mai mult? se sumeţi un îndrãzneţ din fundul sãlii.
Profesorul zâmbi surprins şi dupã câteva momente rosti pe-un ton de neuitat:
─ Aş vrea sã fiu imaginea din apa în care se privea Narcis.

(va urma)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *