Paterson, poezia și filmul

Ne-am obișnuit să privim scriitorii și artiștii, în general, ca pe niște alienați, ca pe niște boemi, în cel mai rău sens al cuvântului. Alcoolul, halucinogenele, sexualitatea dezordonată și instabilitatea psihică le-ar fi toate familiare. Nu că n-ar fi așa, în cele mai multe cazuri, iar explicațiile sunt dintre cele mai diverse, la fel ca și excepțiile.

Paterson, filmul scris și regizat de Jim Jarmusch, în 2016, contrazice mitul de mai sus. Regizorul american face în ultima sa peliculă apologia traiului provincial care ascunde doar spectaculozități interioare. Cei doi eroi sunt membrii unui tânăr cuplu dintr-un orășel american, a cărui existență repetitivă e surprinsă vreme de o săptămână. El (jucat de Adam Driver) e șofer de autobuz, un tip subțirel și fragil, mergând la lucru în fiecare zi la ore fixe, pe același traseu. Ea (interpretată de actrița iraniană Golshifteh Farahani) e casnică, o soție frumoasă și iubitoare, visând să aibă gemeni și să dea cândva lovitura cu o cofetărie personală sau cu chitara country. Singurul auxiliar al existenței lor tihnite, într-o căsuță cu o mereu delabrată cutie poștală, e câinele, pe care tânărul nu-l prea agreează, deși e aproape numai sarcina lui să-l plimbe dimineața și seara.

Ce e inedit în această domestică și delicată poveste? Faptul că Paterson, protagonistul ce poartă exact numele orășelului pe care-l străbate conducând autobuzul, scrie poezii. Tot ce i se-ntâmplă, oamenii pe care-i aude zilnic, cerul, copacii, străzile, amintirile, clădirile, micile obiecte cu care se intersectează devin subiectele unor reverii, trecute într-un caiet personal, purtat mereu cu sine. Exact acest surprinzător talent poetic e elementul care dă culoare existenței celor doi și le transfigurează banalitatea în artă. Nimic violent, nimic șocant, nimic provocator nu tulbură atmosfera tandră a acestui film despre cum se poate naște poezie adevărată și intensă dintr-un cotidian aparent reticent la orice fel de metaforă. Paterson e capabil să poetizeze orice (cutia de chibrituri, de pildă) și-și decupează de oriunde, pentru asta, propria realitate-sursă: urmărește ce vorbesc oamenii, ascultă răbdător problemele de viață ale colegilor și ale amicilor, intră în dialog cu cei care-i împărtășesc pasiunea pentru literatură. Modest, în ciuda insistențelor soției, refuză să-și multiplice textele ori să le publice. În timp ce orășelul își derulează imaginile pe geamul autobuzului, cadrele îl înfățișează pe erou fie scriind în caiet, fie compunând în minte poeme, care apar ca prin magie conturate în manuscris, pe ecran. Devotamentul soției, artizanul de facto al decorului de bun gust din interiorul casei, și prietenia celor din barul unde-și savurează seară de seară berea îi asigură protagonistului mediul afectiv proprice poeziei. Afară de mici incidente care-l implică (un ridicol atac armat cu un pistol de jucărie, o defecțiune a autobuzului), aproape nimic nu se mai întâmplă, ca și cum nimic nu mai contează, în afara textelor notate consecvent în carnețel. O posibilă catastrofă apare spre final, când antipaticul câine îl surprinde cu un gest ostil, dar e remediată neașteptat de întâlnirea cu un simpatic turist japonez, el însuși poet și admirator al aceluiași William Carlos Williams, autorul unor poeme reunite, cândva, chiar sub titlul Paterson. Literatura are și ea aranjamentele ei pentru cei care o iubesc necondiționat, o practică și o caută, cu orice preț.

Un film despre darurile simple ale vieții, despre binefacerile iubirii, despre fructul dulce al coincidențelor de tot felul și despre magia greu de înlocuit a poeziei, acesta e Paterson, de Jim Jarmusch. Alături de cunoștința lui Ron Padgett, poetul american contemporan căruia îi aparțin, în realitate, poemele eroului din film, vi-l recomand, cu prisosință.

 

sursa foto: www.cinemagia.ro

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *