Jurnal de terapie – abandonul terapeutic

Știți că meseria de psihoterapeut nu e cea mai ușoară. Stând foarte aproape de flacăra vitală a clienților noștri, avem șanse mari să intrăm în burnout, dacă nu știm să gestionăm sănătos procesul. Și, în acest management de caz, eu includ și modul în care interpretăm și învățăm din abandonul terapeutic.

Oamenii pot tăia alianța terapeutică din motive variate:

• Sunt vizitatori – persoane care vin din curiozitate să descopere care e, domne, treaba cu psihologii ăștia. De obicei, nu sunt dispuși să investească timp pentru lămurire mai mult de o ședință. Și cred că, dacă facem o selecție bună a clienților noștri, putem să evităm genul acesta de întâlnire. Asta dacă nu suntem și noi stimulați în curiozitatea noastră de curiozitatea lor și vrem să descoperim ce așteptări au, cum își ating de obicei obiectivele, iar, pentru terapeuții mai ambițioși, dacă reușesc să îi determine să devină clienți adevărați.
• Sunt oameni speriați de schimbare. Faptul că suferim și vrem să nu mai suferim nu înseamnă că avem un picior ridicat în aer, gata să facă primul pas înspre schimbare. Mai ales că asta presupune muncă, efort, energie consumată, răbdare cu sine, deci o întreagă tevatură. Mi s-a întâmplat să încerc tehnici și abordări variate cu cineva, care nu obținea în mod constant progres în terapie, având istoric lung de lucru cu diverși colegi, și, la prima mișcare înspre mai bine, să mă sune și să îmi spună că vrea să încerce cu altcineva. Tocmai când mă felicitam că găsisem calea, când primisem feedback de la clientă că, în sfârșit, e mai clar ce trebuie să facem și unde să șurubărim. Un prilej minunat de antrenare a rezistenței la frustrare.

Deci, ar fi înțelept să verificăm, în ședințele inițiale, care e câștigul status quo-ului, mai ales când primim informații despre faptul că se menține, în ciuda zguduirii lui de alți specialiști. Nici asta nu garantează că omul poate să articuleze conștient că îi e confortabil în poziția de victimă, pentru că primește atenție, compasiune, deresponsabilizare – când greșește, preluarea sarcinilor de către cei preocupați să îi fie bine. Sau că se simte puternic în poziția de agresor pentru că deține controlul, domină și sperie și asta oblojește cumva copilul interior rănit și temător.

Sau am întâlnit situații în care procesul era sabotat de la început și consecvent. E și ăsta un abandon (mai subtil) al șansei de vindecare. E prea multă lumină în cabinet sau prea puțină; mobila ar trebui să aibă un alt loc, pentru că nu ajută concentrarea; lucrăm pe explorare și, când explorăm, e prea puțin ghidaj, când e ghidaj, e prea directiv. Una din greșelile mele e că prima mea reacție naturală este să fiu grijulie și mă gândesc serios dacă e just să mă supăr când ceva iese din parcursul obișnuit al terapiei. Mi s-a dat și feedback-ul de către alți terapeuți că sunt prea drăguță și nu în sens pozitiv. Asta înseamnă că nu sunt neapărat înclinată să pun limite sau am limite foarte laxe și sunt în pericol de a nu vedea când trebuie să pun limite.

Știu că e greu să spui intimitățile tale unui străin, am fost și eu în poziția asta și îmi amintesc rezistențele mele, resentimentul că cineva mă vede așa – cu vulnerabilitatea neprotejată. Și pentru asta încerc să fiu caldă și înțelegătoare, când omul mai sare calul sau sare cu calul exact pe picioarele mele. Dar, dacă suntem prea drăgălași ca terapeuți, facem rău procesului, pentru că nu oglindim pretextele folosite de clienți pentru evitarea evoluției. Și am mai descoperit un secret: sunt oameni care nu respectă bunăvoința și nu se pot lăsa pe mâna cuiva pe care îl interpretează ca fiind prea slab să care povara destăinuirilor lor. Cumva, în experiența lor, nu au înțeles că brutalitatea nu e o dovadă de putere, dimpotrivă. Așa că soluția e transformarea mâinii calde și mângâietoare în mână fermă, dar, bineînțeles, non-contondentă, deoarece vrem să dăm un exemplu de sănătate și echilibru. Mobila si lumina nu sunt problema, explorarea și ghidajul și mai puțin, ci, mai degrabă, importantă e prima acțiune mentală sau fizică, care ne va pune pe drumul potrivit către țelul nostru.

• O altă situație ar fi cea în care oamenii obțin progese, dar nu mai rămân să le stabilizeze. Eu sunt o terapeută scurtistă, adică știu că progresele se obțin mai ales la debutul terapiei, așa că atunci tragem tare la vâsle. Când ajungem la un ORS de 26 putem să mai răsuflăm, să consolidăm, să luăm în calcul obiective de dezvoltare personală.

Psihoterapia este un demers costisitor și nu mă refer doar la bani, care, desigur, sunt multișori, ci și la efortul de a veni până la cabinet, de a primi teme pentru acasă, de a consuma energie încercând să le implementezi, de a pune degetul pe rană. Ce să mai zicem de sensibilitatea primelor ședințe – frica de judecată, frica de speranță, dificultatea de a te dezvălui etc. Unii clienți sunt din afara orașului București, unde am eu practica, alții pot ajunge doar după 8-9 ore de muncă. Prin urmare, e greu să se mai concentreze, să discute despre subiecte dureroase, când tot ce vor e să fie acasă, să stea cu familia sau să se uite la un film haios, care să nu îi solicite în vreun fel.

Deci, dacă obiectivul setat împreună cu clientul­­­­­­­ este să nu mai aibă atacuri de panică, când atacurile au dispărut, dispare și el din terapie. Deși, ar mai fi fost de șlefuit, de dat cu vopsea, de câteva probe. Pentru a nu mai da explicații, uneori, dispariția nu e anunțată în vreun fel. Pentru mine, e neplăcut să știu că am investit timp și răbdare în relația terapeutică, că am râs împreună, am oferit suportul unei îmbrățisări, că munca noastră a fost fructuoasă, o experiență care nu zgârie, ci alină și nu primesc curtoazia unui mesaj. Și, îmi imaginez, unii se gândesc că plătesc pentru serviciile mele, deci sunt recompensată așa. Dar serviciile de terapie nu sunt ca serviciile de catering, ele presupun apropiere, deschidere, construcția unui pod înspre o viață mai funcțională, e multă muncă cognitivă, emoțională și din partea unui terapeut, care ar fi minunat să fie respectată și recunoscută.

O vreme m-am întrebat dacă am greșit cu ceva în aceste situații, deși dau, la finalul fiecărei ședințe, un chestionar în care încurajez sinceritate în aprecierea calității ei, pentru a mă putea adapta stilulului unic al fiecăruia. Am ajuns, însă, la înțelegerea (mai ales când au revenit clienții pentru alte obiective) că nu au știut cum să încheie, că s-au jenat să explice motivele, că a fost mai ușoară tăcerea. Chiar discutam cu o colegă de cabinet despre acest subiect și îmi zicea că e posibil ca noi, românii, să nu știm cum să punem punct unei relații într-un mod civilizat.

Un alt punct nevralgic ar fi când clienții nu anunță faptul că vor să încheie și se programează pentru o altă ședință la care, evident, nu se prezintă. Asta implică faptul că vom plăti chiria cabinetului pentru ora respectivă, că e posibil să fi refuzat alți clienți care aveau nevoie de ora aceea: fie clienți mai vechi, care au fost amânați, fie clienți noi, care vor opta pentru altcineva. Deși cei cu care lucrăm își asumă cadrul setat în contractul de servicii sau consimțământul informat, trebuie să fim pregătiți și pentru acest scenariu.

• Ultima situație la care o să mă refer este lipsa potrivirii. Oricât ne-am antrena să fim de folos unor personalități cât mai variate, nu o să putem fi mereu în acord cu preferințele tuturor celor care ne solicită ajutorul. Cu cât intrăm în contact cu mai mulți oameni, cu atât vom avea mai multe ocazii de adaptare, dar și de interacțiune cu incompatibilitatea.

Sunt tipologii de tulburări de personalitate, care presupun din partea noastră abilități mai complexe, inclusiv o recadrare mentală în care să adăugăm rezistență la ostilitate, suspiciune, tăcere prelungită, lipsă de coerență cognitivă, râs (aparent) fără motiv etc. M-a sunat la un moment dat cineva care mi-a împărtășit diagnosticul de tulburare de personalitate și mi-a zis că are dubii să lucreze cu mine pentru că își dă seama după voce că nu sunt prea inteligentă și îmi e mult superior intelectual. Dacă îmi amintesc bine i-am spus că e foarte posibil să fie mai inteligent decât mine, l-am felicitat că își știe propria valoare și că sper că inteligența îl ajută să se simtă mai bine. După ce a vorbit cu mai mulți terapeuți, m-a anunțat că a decis să meargă la un terapeut bărbat.

Potrivirea se verifică în rezultate. Încerc să nu uit că noi, terapeuții, avem tendința să le supraapreciem și, de-aceea, e util să folosim o scală de măsurare a progresului, cum e ORS sau CORE. Vă încurajez să îmi trimiteți experiențele voastre de clienți sau terapeuți. Voi cum procedați când vreti să încheiați o relație terapeutică? Ce interpretare dați abandonului terapeutic? Sunt curioasă și deschisă să înțeleg mai mult.